Razne

Iată o nouă carte scrisă de Cioran în limba română către sfârșitul ultimului război mondial. Deși nu există nici o precizare care să permită datarea exactă, se poate presupune că manuscrisul a fost redactat între anii 1945 şi 1946. Operă imperfectă, am putea spune, dacă luăm în seamă noianul de gânduri — negre, pesimiste, amare — ce se adună într-o devălmășie descurajantă, într-un ansamblu arbitrar, fără linii de forţă care să-l structureze, atât în adânc, cât şi la suprafaţă. De unde şi titlul volumului, căci ce altceva sunt Răznele acestea decât evadări de pe drumuri (stră)bătute, abateri de la normele demersului firesc, rătăciri pe seama formelor literare şi căutării filozofice?

Totul susţine o asemenea înţelegere a titlului, dicţionarul în primul rând. Dacă a o razna înseamnă „a pleca la întâmplare, fără ţintă“ ori şi mai rău „a o apuca pe o cale greșită“ (DEX), ba chiar, în limba contemporană, „a face / a spune lucruri fără noimă“, iar răznoi, termen rar întrebuințat, este sinonim cu „răzlețire“ ori „digresiune“, nu ne putem interzice a vedea în această culegere un florilegiu de divagatii, de rătăciri, ori chiar de elucubraţii, în spiritul unei dezordini dominante.

Cioran a căutat pentru această carte un titlu frapant, promovând adverbul la demnitarea de substantiv. Nu a inventat nimic, s-ar spune la prima vedere. A dar însă nume unor încercări incompatibile cu orice idee pozitivă despre literatură şi filozofie. Este ca şi cum autorul ar fi vrut să semnaleze o dată în plus că s-a despărţit de acestea, deoarece a da formă literară ori filozofică ororii nu are nici un sens: nu se poate face cultură pe seama suferinţei trăite zi de zi şi noapte de noapte. „Noi nu dăm glas decât durerilor ce nu au nume“ sunt primele cuvinte ale acestei cărți. Ele au valoare de exordiu, deși pot îndeplini foarte bine şi rolul de epitaf. Anunţă programatic un obiectiv greu de atins şi de cuprins într-o formă estetică ori culturală. Legătura dintre cuvânt şi suferinţă revine obsesiv în paginile acestei cărți, dar nu pentru a spune că durerile ce nu au nume vor primi unul, ci, dimpotrivă, pentru a denunța absurditatea unei asemenea încercări: „O să-mi azvârl în spaţiu slovele ca-n rătăcirea lor fără de noimă nimeni să ne le mai poată culege într-un înţeles, să se sfârșească astfel sârguirea de-a-nfrânge vasta uimire sau de-a ușura geamătul duhului uluit în întinderile nemângâierii şi nici o minte vreodată să nu mai adune vocabularul slobozit în vid pentru a mai găsi vreun nume vreunui lucru din lume şi lumii înseși, ca totul să revină la vremea când nici un cuvânt nu limita vreo ființă, ca totul să revină la nespusul general, în care zăceam când nu purcesem încă spre fala zadarnică a graiului“ (p. 27). Acesta este răspunsul dat de Cioran unei întregi serii de întrebări care nu-i dau pace şi care-i confirmă inutilitatea gestului cultural. Să fie pură coincidenţă faptul că în prima carte apărută în limba franceză, Précis de décomposition, publicată în 1949, dar scrisă într-o primă versiune (care purta titlul Exercices négatifs) încă din 1946, abundă pasajele în care autorul denunţă insuficiența limbajului şi inutilitatea filozofiei? Nicidecum, din moment ce există cel puţin o recidivă, sub formă de concluzie a unei serii de reglementări ironice în succesiunea lor, la o adică menite să uşureze calvarul existenţei: „...a împinge filozofarea până la ultimul cuvânt, la ultimul cuvânt al ineficienţei şi-al ridicolului“ (p. 48).

A scrie în acest mod, afirmând inutilitatea limbajului şi derizoriul gândirii, a adopta o postură zădarnică în planul literelor şi al filozofiei nu reprezintă numai o confirmare a titlului ales de Cioran pentru cartea sa, ci şi o mărturie că s-a desprins de ele, că trebuie găsite alte căi pentru a formula grozăvia existenţei. Prima dintre aceste căi ar fi concizia. Expresia aforistică l-a tentat dintotdeauna pe Cioran, iar scriitura fragmentară, prezentă odată cu prima carte, va ajunge mai târziu unul din câmpurile de reflecţie predilecte. „O zi în care n-am formulat câteva definiţii s-a evaporat fără leac“ (p. 12), spune Cioran. Tot aşa, gândurile ar trebui să aibă „conciziunea fatală a trăsnetului“ (p. 7). Cu siguranţă, filozofia ori exerciţiul tihnit al literelor nu le-ar putea exprima. De aici decurge dubla dimensiune a fragmentului, care se situează la limitele tăcerii, adică ale inacţiunii şi singularităţii, după cum el poate deschide calea către extaz, dubletul intensiv al tăcerii care cuprinde cunoașterea în ansamblul ei, revelată prin exerciţiu mistic ori prin accident, dar nicidecum prin discursul cuminte-analitic, articulat după toate regulile gramaticii şi ale retoricii.

Cea de-a doua cale este o schimbare de registru lingvistic. Răznele reprezintă probabil cartea-șarnieră, o margine de genune pe care Cioran a trecut-o fericit punând piciorul incolo, pe un teren ce se va dovedi fertil pentru condiţia lui de scriitor. Trecerea de la română la franceză, căci despre asta e vorba, nu este anunțată în mod răsunător prin acest volum, cu siguranţă însă în mod discret. O seamă de construcţii şi de turnuri poartă în mod vădit influenţa limbii franceze. La cei aproximativ treizeci şi cinci de ani pe care îi avea, Cioran începe să întârzie în a găsi formula cea mai fericită pentru a da viață propriilor gânduri. Se simte că vârful peniţei ar vrea să lunece spre altă limbă. Cum s-ar spune, episodul Mallarme de la Dieppe nu este departe.

Şi totuși, această transgresare a barierelor lingvistice care se pregăteşte acum nu se va produce chiar atât de brusc cum ne putem imagina. Cioran publicase în franceză două articole încă din 1943, Mihail Eminescu şi Le „dor“ ou la nostalgie, ambele apărute în revista Comoedia. La fel, după acceptarea Tratatului de descompunere de către Editura Gallimard, el continuă să publice în română (sub pseudonim) diverse texte sub titlul Fragmente şi Răzne, care apar în primele numere ale revistei Luceafărul, editată de emigrația română din Paris (în 1948 şi 1949). Ruptura despre care Cioran vorbeşte în interviuri se dovedește a fi mai puţin radicală decât lasă el să se creadă, iar spectrul limbii române îl va urmări constant, conjugându-se perfect cu spaimele iscate de gramatica şi de regulile unei limbi făcute parcă pentru a exprima geometric — de la Descartes citire — nuanțe imponderabile.

Să revenim însă la Răzne. Ce ne spune Cioran în acest volum? Nimic nou la prima vedere, căci nu există deosebiri majore între ideile din cărțile anterioare şi cele de acum. Până şi tonul pare să fie același, deși numai până la un punct. Ni se spune, cu alte cuvinte, că în esență lumea este absurdă, iar tumultul care o agită nu poartă semnele vreunui rost. Mişcarea nu este evoluţie, iar omul, dacă face un efort de luciditate, va descoperi cât de arbitrară este prezența lui în toiul evenimentelor de el declanșate, dar lipsite de orientare şi de împlinire. Ceea ce el îşi închipuie că ar fi creaţie îl mână de fapt spre distrugere, spre punctul de convergenţă al spaimelor şi al suferințelor care l-au generat şi care-l încurajează să coboare pe aceeași pantă. Iar dacă printr-un miracol totul se oprește, urmează plictisul, urâtul, singurătatea şi disperarea. El îşi pleacă urechea la tăcerea absolută care cuprinde universul şi descoperă atunci vidul, acel gol enorm în care materia rarefiată nu are nici o justificare, precum nu are nici viața, manifestare improbabilă a aceluiași principiu al neființei. Fiindcă, orice s-ar spune, fiinţa nu este decât o părere: „Când printr-o sită ideală cernem existenţa de tot ce este, ultima etapă a regresiunii ne îngăduie să concepem nimicul. Cum se întâmplă că ajunși la acest punct, nedefinibil în cuprinsul rațiunii şi imemorial în timp, nu mai suntem în stare să imaginăm existenţa? Creaţia lumii e de neînchipuit; eternitatea ei, tot așa“ (p. 20). Obosit de ceea ce vede şi simte, spiritul se desolidarizează de lume, renunțând la funcţia lui esenţială, care constă în a găsi o justificare atât universului, cât şi existenței. Nu este nimic de făcut, ne spune Cioran pe un ton care este cel al abdicării definitive, totul e pierdut.

Aici se cuvine să observăm că, spre deosebire de cărțile anterioare, când se lăsa cuprins de un entuziasm solidar cu filozofia, ori ademenit de formula lirică subtil împletită cu expresia aforistică, Cioran pare a alege aici o altă cale, mai puţin spectaculoasă şi, din acest punct de vedere, mai puţin excentrică. Frenezia din Pe culmile disperării şi tonul poetic din Îndreptarul pătimaş sunt abandonate acum, locul lor fiind luat de rostirea melancolică, monocordă şi demisionară a celui care nu mai întrevede nici o soluţie la „inefabilul“ existenţei. Suntem cu toții sortiți aceluiași deznodământ, spune cel care şi-a pierdut orice iluzie despre sine şi despre... tot restul, înțelegând prin acesta din urmă Dumnezeu, universul, societatea, cultura, națiunea etc. Doar eul mai viează prin aceste rămășițe inutile a ceea ce odată putea aduce o vagă speranţă, iar Cioran găseşte încă resurse pentru a rămâne uimit în faţa încăpățânării acestuia de a dăinui: „...ce ne face să ne învârtim în preajma noastră şi din stările fluctuante ale așa-zisului suflet să facem materia însăși a tot ce este? Taina eului e mai zdrobitoare decât toate obscurităţile şi mai insondabilă decât tot ce-a născocit teologia în planul insolubilului. Mintea ne spune că eul e nimic — iar acest eu ne răspunde — cum? nu știm — că el e totul“ (p. 20). Altminteri, există soluţia radicală a sinuciderii, evocată în mai multe rânduri în paginile acestei cărţi. Să nu uităm! că melancolicul este tentat de sinucidere, chiar dacă nu recurge la ea. Pentru Cioran, ea este alternativa, ultima, fireşte, a libertăţii: „Întreg amarul ființării se evaporă la ideea că oricând e în putinţa noastră să-l curmăm, că ascundem în noi înşine imensa libertate a absenţei noastre şi că ne putem răscumpăra căderea în dureri sterile sau în banalitate prin genialitatea negativă a sinuciderii“ (p. 49). Aceasta este însă o soluţie extremă, pe care proaspătul evadat din câmpul literelor şi al filozofiei nu o va pune în aplicare, chiar dacă este bântuit de gândul că ar putea să-şi pună capăt zilelor. Oricum, ea rămâne „fântâna ferecată pe care geme setea noastră“.

Nu este așadar de mirare că universul tematic al Răznelor cuprinde seria de trăiri specifice melancoliei: tristeţea în primul rând, dar şi sentimentul apăsător al morții, nostalgia, timpul şi corolarul său negativ, plictisul, sunt axe care structurează același tip de discurs descris mai sus. Ca întotdeauna, Cioran găseşte şi în acest registru ocazia de a propune formule memorabile, surprinzătoare prin scurtcircuitele retorice ale expresiei aforistice: „Moartea este o taină exactă; numai spaimele ce le inspiră sunt vagi“ (p. 50). Ori această distanţare ironică față de idealuri împărtășite nu cu mult timp în urmă: „Națiunea este forma pe care a luat-o păcatul originar, sprijinit de poliţie“ (p. 41).

Este limpede că întâlnim aici cea mai mare parte a luărilor de poziţie pe care i le cunoaștem lui Cioran începând cu prima lui carte. Există însă ceva în plus în acest volum, iar acest adaos prefigurează un răspuns la întrebările pe care şi le pune oricare dintre cititorii lui: ce se află la originea suferințelor pe care Cioran le-a transformat într-o magistrală nefilozofie şi într-o uimitoare neliteratură? De unde provine melancolia lui, uneori virulentă, alteori mai adâncă şi mai tulbure decât apele moarte din poveste? Cum poate fi explicată ambivalenţa lui față de credinţă şi Dumnezeu, rând pe rând, la nesfârşit, şi una, şi celălalt recuzaţi şi recunoscuţi? Tot ce este paradoxal în Cioran se adună în acest punct central, greu de definit şi de raţionalizat.

Pentru a putea schița un răspuns fără a părăsi orizontul afectiv al melancoliei, să examinăm următorul fragment: „Tristeţea este răsunetul dulce-amar şi infinit prelung al unei foste răzvrătiri, ecoul de vis dureros al neizbutirii oricărui protest“ (p. 6). Stranie este această punere în relaţie a tristeţii cu „răzvrătirea“. Cioran o explică prin eșecul „protestului“. Dar despre ce fel de protest e vorba? Din fericire, mai multe pasaje din Răzne trimit către acest motiv. Iată unul care ni se pare a fi exemplar: „A avea un suflet pornit spre răzvrătiri; a urî convulsiv injustiţiile de sub soare; a te cutremura sub suflarea bestială a semenilor; a fi înjunghiat de rânjetul ucigaş al creaturii şi a afurisi Creaţia, solidificare prea vizibilă a ideii de nedreptate; // ...şi, dintr-un rest de filozofie şi din învățămintele experienței, a nu putea face nimic, a renunţa la actul de revoltă, a capitula în nemângâiere şi-n consolările deșertăciunii“ (p. 37). Este vorba aici despre o nedreptate fundamentală, legată de actul primordial al Creaţiei: de la bun început, lumea a fost prost alcătuită. Iar la această facere de mântuială, omul nu are nimic de spus, nici de adăugat. Revolta este inutilă, căci el nu mai poate fi repus în ordinea ce dintru început i-a fost menită. El trebuia să nu ştie ce este moartea, să nu fie niciodată urmărit de aceasta, să nu fie atins de suferința propriei pieiri. Cele câteva comentarii pe care Cioran le face pe marginea Genezei (mai ales în interviurile pe care le-a acordat) conţin adesea o precizare: e vorba despre episodul biblic care explică cel mai bine condiţia umană, păcatul originar fiind pentru el imagine mitologică fără acuz de credință. Poziţia ambiguă, de negare şi de acceptare a creștinismului, poate fi explicată prin această oscilare perpetuă între un mit al originilor şi o neparticipare la orizontul religios pe care acesta n-o poate tolera.

Prin urmare, nu mai e nimic de făcut. Totul e pierdut. În aceste condiţii, nu se mai poate face filozofie, şi nici literatură. Punct final.

Punct final pentru cariera de scriitor român. Căci se întâmplă ceva la răscrucea anilor 1945-1946: Cioran se află la Dieppe, încearcă să traducă în română câteva poeme de Mallarme şi îşi dă seama de inutilitatea acestei întreprinderi. Concluzia se impune de la sine: de acum înainte nu va mai scrie decât în franceză. Restul — îl cunoaştem. Începe pentru el o nouă carieră, şi odată cu ea va dispărea şi sentimentul de zădărnicie predominant în Răzne, pentru a face loc altor concepte care stârnesc în el nebănuite energii: Descompuneri, amărăciuni, Sfâşieri, anateme şi o puzderie de alte neajunsuri.

«— Noi nu dăm glas decât durerilor ce nu au nume; pe celelalte, care alcătuiesc țesătura şi înşiruirea clipelor, le aruncăm la coșul evidenţei.»

«Când privesc liniștea de dincolo de lume, a peisajelor, nepăsarea sublimă a arborilor, împrăștierea peste înmărmuriri verzi ce smintesc duhul de uimire, când din zăcămintele simțirii se prelinge la suprafața inimii o nostalgie fără conţinut ce îmbrățișează spațiul într-o faimă gingaşă şi funebră, atunci frumusețea îmi pare cea mai mare otravă din care a gustat vreodată sufletul.»

«În noi nu există instinctul de a muri. Numai aşa se explică de ce viața şi cu moartea, în fond egal de insuportabile, întâia e privilegiată, pe când a doua e dezmoștenită. Viaţa este un insuportabil în care avem tradiție; pe care-o ştim prin sânge — pe când moartea o învățăm, fără s-o ştim vreodată — şi ce-i mai mult: fără interesul ca s-o ştim.»

«Nu mi-am acceptat sfârșitul decât surprins eu însumi de această acceptare, venită parcă dintr-o voce străină şi sângelui şi veghei.»

«În orașe am întâlnit moartea în ochii oamenilor; în natură în freamătul frunzelor. Şi-am întâlnit-o şi mai des în tăcerile inimii.»

«A avea senzația absolută a propriei tale sterilităţi în mijlocul unei livezi...»

«Sterilitatea este o isterie a esențialului. Orice pare lipsit de valoare; totul e echivalent; ceea ce e mai important, imposibil de găsit. Subiectele lumii zac şterse şi stătute la poalele duhului.»

«Ultima nostalgie: a te duce la fund cu soarele.»

«Ultima oboseală: a crede c-ai visat toate lumile posibile.»

«A fi străin în orice ţară, în orice lume: a-ţi ridica starea juridică la calitate metafizică.»

«Năvala nenorocului întăreşte rezistența duhului; oţește mândria şi aţâţă instinctele. În mrejele ei nu ne concepem îngânând, căci primejdia e prea apropiată ca să ne-îngăduim luxul de-a o măguli. Nefericirea e luptă. — Dimpotrivă, există adieri de extaz ce ne dezarmează parcă pe vecie; puterile noastre devin oloage sub fiorul şi ispita unui cântec îmbătător şi mut. Nimic ca fericirea nu ne inspiră dorul de a ne face seama, ca şi cum a fi e-un dar prea mare pentru forțele noastre, iar revelaţia supremă a inimii cufundată dulce în sânul ființei! Că ar fi inseparabilă de neființă. Să nu fie sinuciderea decât urmarea inevitabilă a surghiunului nostru în extaz?! Ceea ce pare neîndoielnic e că fericirea nu e o stare pozitivă.»

«Fiecare generaţie tinde să găsească ceva. Şi fiecare ins. Făcând, însă, socoteala tuturor aspirațiilor ce s-au perindat în istorie, e o preferinţă sau un refuz. Nici un ideal nu cântărește mai mult decât altul. Naivitatea, prostia sau generozitatea le-au făcut să trăiască pe toate pe rând. Nimeni n-a fost în eroare, precum nimeni n-a fost în adevăr!»

«Fiecare epocă îşi trăieşte forma ei de viaţă ca un absolut! Şi fiecare epocă e iremediabil fragmentară. În cele liniştite, mori de urât; în cele turburi, de groază. Oamenii se definesc faţă de contemporanii lor, nu faţă de veşnicie. Şi tot ceea ce fac ei nu poate fi făcut altcum. Existenţa fiecăruia este coincidența totală cu actul şi cu gândul său. Ce a fost, ce va să vie sunt ficțiuni. — Astfel, toţi au dreptate: şi Napoleon, şi Vlad Înecatul.»

«Dar toţi, deşi viețuind într-un prezent absolut, se mistuiesc de un dor absurd. Ceea ce-i face să conceapă nesfârşit altceva, ce nu-i în fond decât realitatea ultimă a clipei de faţă şi iluzia celei care vine.»

«Cel ce a pierdut bucuria naivă a banalităţii nu mai are nimic de gustat în viaţă.»

«Plictiseala adâncă, rece şi lipsită de lirism reduce lumea la modalitatea inițială, o despoaie de toate împrejmuirile timpului, o simplifică până la absenţa pură. Ea retrage creditul pe care sufletul l-a acordat aparențelor; o esenţă fără înţeles se întinde ochiului izbăvit din vrăjile firii; universul e sărăcit de toate cuprinsurile care nu intrau într-o formulă vidă. Plictiseala este o abstracțiune asasină, elaborată de năpăstuirile lăuntrice şi de înveninarea filozofică a categoriilor, e ultimul cuvânt al rațiunii amestecată în treburile afectivității.»

«Am citit toate cărțile tristeții omenești. Şi nu m-au convins. Dar m-a convins sângele şoptind ideilor obosela de propria lui culoare...»

«Singura speranţă a omului e că va găsi speranța.»

«Somnul ne redă materiei. Acesta-i sensul general al odihnei. — Viața este vijelia şi nebunia materiei. Moartea zilnică a nopților e singurul leac prin care natura se vindecă de viață.»

«Când petreci zile întregi fără să schimbi vreo vorbă cu vreo făptură, când ai uitat semenii şi până şi condiţia de om, eul se dezvăluie o forță tot aşa de mare ca şi lumea. Conversația ne dă măsura micimii noastre; singurătatea ne-o intensifică, dar în aşa fel încât micimea noastră nu e mai mică decât a lumii!»

«Acele dimineţi în care sufletul, îngreuiat de gemetele nopților, se cutremură ca un vulcan, gata să-şi verse peste univers lava demenței şi a nefericirii...»

«În cele din urmă Diavolul va scuipa totuşi peste cenuşa noastră, cu toate că-n lume există atâtea flori şi dincolo de ea atâţi Dumnezei.»

«Ceea ce e sigur e că viața n-are nici un rost; dar şi mai sigur e că noi trăim ca şi cum ar avea unul.»

«Nostalgia e forma cea mai dulce a alienației mintale, a aplecării noastre de a concepe o altă lume.»

«A sta în timp, cu mai puţin folos decât Dumnezeu înainte de Creație — a închipui şi a atinge limita absolută a inutilității.»

«Înainte de a înțelege prin evenimente absurditatea vieții, simțirea noastră o cunoștea, fără curajul de-a o mărturisi.»

«Acea senzație de singurătate, a cărei sfredelire merge mai adânc şi mai departe decât rădăcinile Divinității.»

«Fiecare punct în spațiu e o întretăiere de drumuri care toate duc spre moarte, precum fiecare punct în timp este măsura distanței noastre în ea. Pe unde o vei lua, totuna e. Paşii, în orice fel i-ai îndrepta, nu pot avea decât aceeași direcție. Oare cum oasele morților n-au luat foc într-ăst univers pe dric?»

«În a roade măduva vieții, există un vierme mai necruțător decât toți viermii, mai insinuant decât târâtoarele, mai harnic decât moliile şi mai crud ca râmele văzute şi nevăzute, este Iadul vârât în tine, este Tristețea.»

«Viața nu e suportabilă decât prin faptul că nimeni nu coincide cu durerea nimănui.»

«Sentimentul vremelniciei îngână, neîncetat: totul trece — înțelegând însă: totul a trecut.»

«Pentru cel atins de răul viețuirii, leacurile nu sunt mai puţin vătămătoare ca otrăvurile, ele fiind în egală măsură expresii şi unelte ale acestei lumi. Şi chiar de-ar fi ale alteia, conștiința lui nu poate fi îndulcită de nici un fel de rămăduire. Acel rău coexistă ființării — şi nu poate înceta decât deodată cu ea. Doar odihnindu-ne în propriul scrum suntem în stare a-l uita. Mormântul e singura farmacie a melancoliei.»

«Toate lucrurile le înregistrăm prin neajunsurile noastre. Am şti ce e un trup fără pauzele sănătății; ce e noaptea fără golurile-n somn; ce e timpul fără lungimile lâncezitoare ale urâtului; ce e dragostea fără clipele de scârbă? — Sau cum am avea revelația faptului cutremurător de a trăi fără ispita sinuciderii? Conștiința existenței derivă din oboseala de ea; nu ştim decât prin dificultățile de-a fi. Ceasul în care n-am suferit s-a evaporat în atmosfera anonimă a inexistenței, a inconștiinței. Clipele de prielnicie sunt tot atâtea palme adăse duhului. Existen prin ceea ce e putred în noi, prin ceea ce suntem primejduiți, prin virtualitățile de hoit ale trupului şi adierile de descompunere ce primesc vitalitatea spiritului. „Adâncimea“ noastră e suma tentațiilor de neființă ce ne pândesc, iar conștiința ce-i dacă nu rezultatul grădinăririi posibilităților noastre de a nu fi ce suntem? Când în fiece clipă suntem în afară de ceea ce părem a fi, ne învârtim în taine ştiute, deşi inexplicabile; — e transparenta absurdă spre care stăruința crudă a conștiinței ne mână; — quintesența de ultimă luciditate la care ajung neajunsurile noastre. Toate lucrurile ne sunt atunci prezente, fiindcă toate-au fost măcinate de moara abstractă a spiritului, al cărui orgoliu este pulverizarea materiei. Şi această pulverizare este spectacolul însuși al cunoașterii.»

«Cel ce a imaginat tot răul ce poate să existe în lume nu mai are nevoie de imaginea diavolului, precum cel ce a trecut prin gând formele de suferință nu mai găsește gust în mitul iadului. Şi tot aşa, acel ce a epuizat desfătările pământului continuă a viețui fără așteptarea suplimentului de mângâiere a legendei raiului. „Totul trebuie sfârșit“ zici, odată şi pentru totdeauna. Existența în sine e o metafizică a fiziologiei, e povestea celui din urmă ecou al organelor.»

«Ceea ce e dezgustător în religii e străduința lor de a legaliza cu orice preț năzuința ilegitimă de a trăi.»

«Prostia punând în mișcare instinctele e definiția istoriei în genere şi a fiecărui eveniment în parte.»

«Ceea ce constituie substanța vieții de toate zilele, ceea ce face pe oameni să se înțeleagă şi să se urască, să persiste în ființă şi să găsească gust aparențelor, să facă în fine figură în lume este meschinăria — fond etern al respirației lor. „Virtutea“ este searbădă şi neverosimilă; e fără istorie şi fără realitate. Ființele se târăie în micimi; cu acestea compun ele drama. Suprimate, nu mai rămâne nimic pasionant în viermele uman. Pizma, zgârcenia, hărnicia, mândria — aspecte ale aceleiași căderi esențiale! Meschinăria e sarea vieții. Înşiși virtuoşii nu interesează decât prin înăbușirea ei, prin suferința ce-o încearcă din refuzul ei. Cine ar avea încumetarea, cunoscându-şi semenii, să vorbească de un suflet mare? Aşa ceva nu poate să existe. În operele de ficțiune, în roman şi în dramă, tot ce nu e mlaștină morală emană o atmosferă de căscat. Realitatea binelui şi-a bunătății nu produce nici o fascinație. Elementele care alcătuiesc răul sunt identice cu cele care definesc ceea ce-i real şi veridic în actele omului. Tot ce se leagă de instinctul de conservare face din om ceva esențial diferit de o posibilă asemănare cu chipul şi icoana lui Dumnezeu. Viața nu poate avea loc decât prin micimile sufletului.»

«Dacă în vreun colț al inimii nu s-ar pitula luciditățile Casandrei, tendința noastră de-a da drum slobod iluziilor şi de-a ne întrăripa stupiditatea ne-ar face să credem că vom supraviețui soarelui. Patima veșnicii aseamănă pe om unei cârtițe ce şi-ar săpa groapa în cer.»

«Toate metehnele în lume nu vin din lenevie şi din nepăsare, ci din excesul de hărnicie. Condiția normală a vieții implică un ritm lent, o cadență molcomă. Dar omul şi-a accelerat timpul, a creat din succesiunea clipelor un spațiu de gâfâială şi de sudoare. În fuga lui, ahtiat după nu se ştie ce, n-are cum să se oprească, animat sprinten şi dornic de fatal şi beat-mort de sârguință. Munca imensă de care e în stare nu e posibilă decât prin faptul că nimeni nu-şi dă seama de ce muncește. Judecată după rezultate, există un singur argument în favoarea ei? Distrugerea e cel puţin echivalentă creației.»

«Efortul este o rămânere pe loc în tensiune; este identitatea vârtejului. Neamurile atinse de pacostea hărniciei s-au istovit şi stins mai repede decât cele domoale şi cuminți. La ce bun munca decât la a uita aceeași întrebare: la ce bun? S-ar putea ca hărnicia să nu fie decât prăvălirea națiunilor şi-a indivizilor în acțiune pentru a evita acel răspuns; setea de a acumula rău peste rău pentru a nu privi Răul în față. E destinul oricărui mușuroi. Societatea e totuși ceva mai mult: e un mușuroi ce se prăbușește din exces de zel. Furnici înnebunite de povara propriilor lor virtuți...»

«Tristețea este răsunetul dulce-amar şi infinit prelung al unei foste răzvrătiri, ecoul de vis dureros al neizbutirii oricărui protest. E sugestia de cânt ce-ngână: tot ce este pentru ultima dată — motiv reversibil prin care sufletul depune armele şi se mângâie cu refrenul pieirii.»

«Ce e sufletul? „Tot ce în noi refuză a face parte din lume. O împărtășire nelimitată din sine“. Rostul lui e să se devore pe sine însuși, neputând fi altceva decât propriul său canibal.»

«Prin imaginația funebră, în exercițiul ei de a mă transpune în formele negative a ceea ce sunt, am ajuns a epuiza toate posibilitățile de a fi cadavru, a nu-mi mai putea închipui descompunerea în nici un fel şi-a nu mai avea loc în nici un sicriu.»

«Acțiunile, gesturile, inspirațiile oamenilor, judecate în parte, nu dezvăluie nici un înțeles şi nici un rost; — laolaltă însă, constituie „progresul“. Tot aşa: fiece clipă a vieții pare de nesuportat; privirea retrospectivă ne face însă să ne acceptăm trecutul. În fond suntem mulțumiți cu propria noastră existență, deşi de fiecare dată n-o admitem. „Dealurile“ nu sunt posibile decât prin limita pe care nu ştim ce năzuință obscură o pune generalizării. Dacă am trage ultimele consecințe ale oricărui gest, acel gest ar fi ultimul.»

«S-ar putea ca dorința tainică a fiecărui om e să nu mai fie nici un om [sic/]. Destinul ascuns al semenului este să-şi urască toți semenii. Să fie cumva cea din urmă taină a fiecăruia o virtualitate de omor?»

«Cine a priceput realitatea ireală a timpului — şi continuă a judeca lucrurile sub unghiul utilității lor — e condamnat să rămână în afară de actul filozofic cel mai elementar, care e percepția zădărniciei. Lucrurile toate par folositoare şi la locul lor, dar cadrul în care ele se petrec, timpul, le demască nefolosul şi nelalocul lor. — Cineva care s-ar gândi un ceas măcar — fără pauza unei singure secunde — la ce duce şi la ce-nseamnă crunta succesiune a clipelor ar deveni pentru tot restul vieții incapabil de viață. Căci conștiința timpului e ruina a tot ce e în timp.»

«Gândurile ar trebui să aibă perfecțiunea impasibilă a apelor moarte sau conciziunea fatală a trăsnetului.»

«Urâtul ce se-ntinde-n suflet întrece lumina pe care soarele o răspândește-n spațiu, precum durerea cheltuită-n timp atârnă-n cumpănă mai greu decât căldura pierdută de astrul imemorial.»

«După ce-am căutat zadarnic în cărţi şi-n oameni dezlegări de întrebări, ne-ntoarcem spre obiecte. Ele ne dau un răspuns limpede şi adânc: al tăcerii. Priviţi un arbore, fascinaţi de nepăsarea lui, de-nvățătura acestei nepăsări: e demonstrația verticală a lipsei de dorință. El nu vrea să fie altceva — pe când omul nu țintește decât la aceasta. Şi mai repede aerul îl ocupă, decât ocupă el aerul. „Ființa“ lui pare conștientă că el nu-i mai mult decât o distracție pe care pământul şi-o oferă lui însuși. Anotimpurile sunt istoria lui; iar rădăcinile nu-i vâră în sevă veninul răzvrătirii. El este veșnicia acceptării — neutru înfrunzirii şi pieirii.»

«Toate problemele pe care ni le punem sunt fără ieşire atâta vreme cât nu acceptăm moartea.»

«Ideea de civilizație, de progres, cultul umanităţii şi al viitorului sunt mituri prin care omul se măgulește pe sine însuşi, este fuga de propria lui inutilitate. E „îndestul“ să ne aruncăm fiecare o privire nemiloasă în „adâncul“ nostru, ca să ne pierdem încrederea în aceste născociri. Omul nu poate nimic — decât doar să se „ridice la contemplația propriului său nimic. Dar întreaga istorie, întreaga succesiune a strădaniilor lui nu e decât abaterea de la această contemplație. Prin orgoliu, el a vrut să scoată universul din țâțâni — dar n-a reușit decât să-şi piardă el însuşi cumpătul, ucigând — sub vraja eului — cunoașterea de sine.»

«Orice credinţă este fructul unei tulburări a duhului, o mască sub care se desfășoară o boală, un rău ce se înşală pe el însuşi fiindcă nu se cunoaște. — Sănătatea este absenţa de orice credință fără conștiința ireparabilului. —»

«Extremitatea spiritului este această absenţă cu această conștiință.»

«Gradul de neprielnicie în care trăim poate fi judecat după rolul pe care-l joacă soarele în preocupările noastre, după nerecunoștințele noastre. Căci începem să gândim cam din clipa în care nu-i mai suntem recunoscători.»

«Inima noastră e propria noastră pedeapsă; e vulturul lui Prometeu. Prin ea ne ispășim ființa înlănțuită-n vreme şi-n împietrirea nefericirii, care este stânca noastră. Fulgerele lui Jupiter zac în noi, mânuite de mânia noastră. Căci prin doruri nesățioase au aprins în noi înşine un foc ce ne mistuie măruntaiele şi sângele şi cugetul, şi duhul însuşi îşi făureşte cenuşa, neavând alt zeu decât pe sine.»

«„E stadiul subiectiv, şi deci cel din urmă, al mitologiei.“»

«Ceea ce e josnic e ceea ce e mai adânc şi mai sincer în noi. Noblețea pură e artificială, neverosimilă; în literatură, sufletele sunt creații de umplutură. Mărturisirile „înalte“ ne inspiră o plictiseală de moarte; pe dată ce se strecoară, însă, în ele ceva din autenticitatea josniciei, interesul nostru se însuflețeşte şi le dăm crezare. Tot ce emană dintr-un eu trebuie să aibă ceva din josnic. Singura scuză a sublimului este că el nu-i adevărat. De aici derivă vecinătatea lui cu ridicolul.»

«Când tristețea s-a înstăpânit în clipe şi te-nsoțește nu numai în cuprinsurile timpului, ci şi în presimțirile de veșnicie, alcătuind materia senzațiilor tari sau fluctuande — e ca şi cum, din începuturi şi până azi, numai tu ai fi încercat-o, că ea te-a așteptat, grea de veacurile ce n-au trăit-o, ca prin tine să umple universul şi să-l îndolieze. Şi oricât ai şti că ea a fost otrava şi podoaba atâtor minți şi duhuri, vreo alinare nu poți afla. Căci descoperind lumea prin ea, îi dai, fără să vrei, întinderea şi prețul lumii. Şi apoi nu alții ţi-au dezvăluit-o — ucenicie în tristețe nefiind şi nici dascăli care să ne-o învețe —, ci firea ta a înfiripat-o din nespusul propriilor tale neîmpărtăşiri, din hărăzirea în a nu avea vreo parte în tot ce pare a fi.»

«Spiritul atinge climatul libertăţii când se mişcă într-un univers în care orice sistem de referință este suprimat. El seamănă atunci unei alcătuiri aeriene al cărei unic sprijin este ubicua ei inanitate. Fără legături, fără rădăcini, şi fără superstiția vreunei valori. O transparență mai pură şi mai liniștită decât inexistența; o desfătare în ultima subrilitare a lipsei de dorință, în cea din urmă palpitație a instinctului stins. Este o sete de extremă ce înfrânge orice sete, un cer fără nouri deasupra unui pământ ce nu mai cere apă şi într-un timp vindecat de delirul succesiunii. Este un univers care conservă totuşi un sistem de referință: deșertul — şi-n care duhul, liber până şi de sine, coincide cu funcția unui miraj.»

«Exercițiul minții nu poate avea decât o singură direcție: de a stăvili inima în pornirea ei de a se împărtăși din toate aparențele firii, de a refuza lumea pe care o cere nesăbuința sângelui. Furia acestuia însuflețește vinele universului-stârv. Domoli-va-o mintea — a cărei singură nostalgie e pacea sângelui.»

«Din fiece dorință naşte o aparență; şi fiecare gând este o aparență mai puțin. Golul imens pe care-l desfășoară în jurul nostru înaintarea cugetului răpește lumii spoiala ei de necesitate. Astfel ajungem, suprimând treptat obiecte, forme şi evidențe, la o limită în care, perfect stăpân pe puterea lui de anulare, duhul întrezărește că lumea ar fi putut să nu fie, fără ca el să alunece pe panta distrugerii pe care alunecă totul. Desăvârșirea aceasta fatală în care toate s-au săvârșit — şi-n care sufletul n-are cu ce participa, culorile tristeții sau ale bucuriei fiind lăsate-n urmă, ca stadii elementare şi impure — această desăvârșire e singurătatea teoretică, ultima putere la care se poate înălța spiritul.»

«Credințele făurite de oameni în voința lor inconștientă de iluzie nu tind decât spre a ocoli rigorile şi consecințele cunoașterii de sine. Cel ce se dăruie unui „ideal“ o face pentru a nu rămâne față în față cu sine. Privirea ațintită spre abisurile intimității paralizează avântul creaturii. Astfel apare nevoia de a crede, adică de a fi ce nu suntem. E spaima de a rămâne cu sine şi de a nu şti ce să faci. Egoismul e cel mai mare dușman al eului; e salvarea acestuia prin ceea ce nu e el, e născocirea de interese şi crezuri pentru a-l conserva, e degradarea lui [până] la obiect. Eul e o prăpastie din care ne scoate egoismul, adevărat instrument al necunoașterii de sine şi unealtă anti-filozofică a vitalității. Eul este posibilitatea inconceptibilă a ceva ce nu e tot de a fi acest tot. Un univers lăuntric ce nu acceptă din cel de din afară decât ideile acestuia. Ca atare, orice este întru atât cât este, nu-l interesează în nici un fel. Când el ajunge să ia conștiință de sine, el nu vede decât pe el însuşi şi — absența generală. Şi atunci cum nu s-ar speria de această extremă în care l-a așezat propria lui natură şi propria lui funcție? Cum n-ar fugi cunoașterea pe care ar avea-o de propria lui imposibilitate? Nimic mai puțin natural decât această cunoaștere, nimic mai potrivnic direcției firești a „vieții“. Că nimeni nu merge până la ultima lui margine fără să se primejduiască ține de șiretlicul naturii care ne-a sugerat şi impus voluptatea mrejelor ce ne depășesc. Orice atenție la ce nu suntem este deficiență a duhului şi ceea a veșnicei banalități a ființării. Cunoașterea de sine creează un interval între eu şi lume pe care nimic nu-l mai poate umple şi care sfârsește prin a evacua această lume însăși. Cine are încumetarea să facă abstracție de teroarea dulce a obiectivității, pentru a-și gusta refuzul şi a se desfăta în amețeala de a-şi fi sieși divinitatea sa periclitată? La această extremă apare o nouă primejdie: eul riscă să devină crez — şi să adopte — în mare — eroarea pe care-a vrut s-o evite în mic. Căci până şi-n regiunea în care puritatea noastră se îngemănează cu neantul ne pândește ispita mitologiei. Şi ce e mitul în zona aceasta în care credințele nu mai sunt valabile? E răbufnirea sufletului, ce nu acceptă periferia ce i-a impus-o duhul. Sufletul vrea să creadă — e legea lui; duhul e precipitatul absențelor de credință. Sufletul e agentul impurității, e factorul ce pătează extazul intelectual cu urme vagi de simțire şi de lume. Înmărmurirea noastră într-o nefirească lumină e tulburată de un țipăt îndepărtat al sângelui, protest material al sufletului, prin care acesta ne opreşte de la pierzania finală în indistincția extatică şi de la absorbția categoriilor într-o claritate, superioară transparenței lor.»

«Dacă tot urâtul pe care l-am adunat în ani s-ar converti în energie, universul de-ar fi împietrit, l-aș pune în mișcare.»

«Cultivând prea mult dorințe stoarse de miez, dorințe obiective şi neutre, voi ajunge, în cele din urmă, să-mi suprim sufletul. Căci cum ar mai fi el într-o ființă distinctă de seducția pantelor şi-a preferințelor, ce nu se mai coboară să aleagă, ci continuă a suferi într-un spațiu fără culori, fără relief, infinit nul şi identic? Sunt un orice trist; ultimul răsuflet al tuturor pronumelor; expirare în obiectivitate; menit unui destin intranzitiv, fără predicate şi fără ideal, şi-ntocmai ca un zero veșnic în care numerele gem neîndritite în speranța de-a se ivi vreodată.»

«Trebuie să aderăm la pământ, precum norii la cer: fără rădăcini — şi printr-o iluzie de jos.»

«Viața este un accident... permanent — şi care pare realitate doar prin alternanța continuă a monotoniei şi a ororilor.»

«Durerile sunt incompatibile cu soarele — şi soarele le scoate pe toate la lumină. Tot ce am ascuns în nopți, posibilitățile de suspin şi toate suspinele se întind deodată în văzul lui, razele i se frâng şi el zace, orbit de durerea noastră, în mormântul propriei sale lumini.»

«Cei ce nu împrăștie în jurul lor o mireasmă de raritate, cu greu se poate spune c-au trăit. Descompunerea e singura urmă pe care o lasă pașii vieții în acest putregai ciudat al materiei. Creația şi distrugerea sunt direcții diferite ale aceleiași substanțe ce se afirmă distrugându-se.»

«O zi în care n-am formulat câteva definiții s-a evaporat fără leac. În afară de ele, n-avem nici un mijloc prin care să ne infirmăm neantul. Când mii din ele voi fi găsit morți, îmi va părea că nu mai este important să mor.»

«Înțelepciunea este ultima oboseală la care ne duce exercițiul în definiții.»

«Plictiseala se furisează criminal în țesuturile noastre şi ni le roade până la ultima fibră. Este o luptă secretă în care trebuie să ținem până la capăt şi-n care trupul plătește extravaganța orgoliului nostru. Senzație de înot în puroi cosmic, atâta-i eroismul absurd al plictisirii. E drept că mai mult decât atât ce ar putea fi Urâtul? Un iad ce nu stă în putința Diavolului să-l imagineze — dar pe care-l elaborează cu grijă ucigașă demența lucidă a Cioran.»

«În fiecare din noi zace un profet. Obsesia viitorului, care ne face să intervenim în real pentru a-l schimba toarnă un conținut fals în senzațiile prezentului. Cum toți oamenii cred că au o misiune, toți vor să îndrepte ceva dacă nu chiar totul. Nevoia de-a propune cu orice preț otrăvește ritmul vieții. Când ar trebui să trăim normal şi obiectiv şi în afară de timp ca plantele, noi înlocuim văzul prin viziune şi clipa prin clipele ce o urmează. Orgoliul ce se alimentează din iluzia unui veșnic altceva, ce se sprijină pe răul ucigător al nostalgiei, face din zilele noastre o fugă spre nu ştiu ce reformă a ireparabilului etern în care ne-am născut. Profeția emană dintr-o degradare a simțului pentru esențial, din febra înlocuind cunoașterea, din avalanșa de fiori întunecând duhul. Decât, ea ține de aparențele omului tot atât de profund ca orice instinct. Căci a cere uciderea profetului din nou, ce-i altceva decât profeție? Nici un om nu e scutit de viciile tuturor oamenilor. Până şi cei ce propun neantul sunt de aceeași esență cu cei ce vor să modifice o primărie. Doar o absență absolută de voință ne-ar pune în afară de semeni: profetul din noi ar fi omorât — şi noi am fi atât de deasupra firii încât n-am mai fi.»

«Nu există nici o soluție pentru nimic, iată premisa de la care ar trebui să plecăm cu toții în construcția actelor şi a gândurilor. În realitate, tot ce facem şi gândim purcede din negația acestei premise. Existența umană, insolubilă în sine, se sprijină exclusiv pe idolatria Soluției, adică pe o concepție falsă a timpului. Fiece izbândă a vieții este o criză a rigorii duhului.»

«Ce înseamnă a fi sceptic? A nu te crede centrul lumii. Dar e destul un moment de neatenție, o clipă de fragilitate a conștiinței, ca să ne reinstalăm deodată în cea mai veche şi mai vitală eroare.»

«Fiecare om — în clipele ce nu sunt luciditate, deci în quasi-totalitatea șiragului temporal — procedează ca şi cum ar fi începutul şi sfârșitul a toate ce sunt. Atenția la limitele noastre e tot ce poate fi mai nefiresc; ea e în contradicție cu reflexele şi cu actele. Omul este un fulg care se desfășoară în absolut — afară numai de momentele în care îşi dă seama. Atunci se oprește, atunci stă; nu se mai desfășoară. Orice act este o sabotare a Divinității, fiindcă orice act — din moment ce-l îndeplinim — ne pare tot ce poate fi mai important sub soare şi dincolo de el. Fără această iluzie, nu l-am putea îndeplini.»

«Între îndoială şi orice gest de orice natură, este o opoziție mai mare decât între sinucidere şi căsătorie. A face ceva înseamnă a izola o posibilitate şi-a o investi cu titluri speciale, a o promulga în necondiționat, pe când în îndoială nivelăm diferențele de relief pe care le percepe dorința noastră. De [în]dară ce preferăm ceva, ne preferăm — fără rezerva unui punct de reper care ne-ar umili condiția prin exterioritatea lui. Şi chiar de n-am adera la ceva, orgoliul ne obligă să aderăm la noi înșine, el fiind totdeauna mai tare decât conștiința clară de sine şi de lucruri. Că uneori ajungem să ne vedem așa cum suntem, într-un scurt popas în zădărnicie, această dezvăluire trecătoare e fructul unei crize, şi nu al unei situații normale a ființei. Sentimentul importanței noastre este mai repede vecin nebuniei, de care oamenii sunt mult mai aproape decât de luciditate. Trebuie, într-adevăr, să fii nebun, sau aproape, pentru a găsi o rațiune în existență.»

«Între îndoială şi orice gest de orice natură, este o opoziție mai mare decât între sinucidere şi căsătorie. A face ceva înseamnă a izola o posibilitate şi-a o investi cu titluri speciale, a o promulga în necondiţionat, pe când în îndoială nivelăm diferenţele de relief pe care le percepe dorinţa noastră. De îndărătul ce preferăm ceva, ne preferăm — fără rezerva unui punct de reper care ne-ar umili condiţia prin exterioritatea lui. Şi chiar de n-am adera la ceva, orgoliul ne obligă să aderăm la noi înşine, el fiind totdeauna mai tare decât conștiința clară de sine şi de lucruri. Că uneori ajungem să ne vedem așa cum suntem, într-un scurt popas în zădărnicie, această dezvăluire trecătoare e fructul unei crize, şi nu al unei situaţii normale a ființei. Sentimentul importanței noastre este mai repede vecin nebuniei, de care oamenii sunt mult mai aproape decât de luciditate. Trebuie, într-adevăr, să fii nebun, sau aproape, pentru a găsi o rațiune în ceea ce faci, pentru a sacrifica timpul vid unui act oarecare, când mintea îți descoperă că orice ai face este fatal din rândul celor oarecare, că nici nu s-ar putea altcum. — De altă parte, această nebunie suprimată, existența umană nu mai are nici interes, nici mister.»

«„Prezența mea în lume e de a nu fi nicăieri. De orice mă separă ceva. Fiece simțământ e învecinat de ce nu-i el. Priveliștile și obiectele îşi pierd conturul sub ideea absenței lor; văzul devine factorul distrugător al lucrurilor ce le vede; ochiul distruge ce nu va mai fi în ceea ce e; urechea aude icoana sonoră a lipsei de sunet. Iar dragostea se-împrejmuiește de moarte dintr-un dor de infinit — care o neagă. Desfășurarea sufletului e anularea lui succesivă.»

«Eroul este un laș care sub influența fricii fuge spre primejdie.»

«E curios cum tristețea, care are o infinitate de argumente şi o îndrituire covârșitoare, e, în același timp, calea cea mai directă şi mai sigură spre demență.»

«Frivolitatea sau renunțarea sunt singurele atitudini pe care le poate adopta un spirit dezrobit de iluzii. „Realitate" nu există, ci numai aparență sau neant. Amândouă te poți dărui; n-ai nevoie să fii serios, căci nu operezi în este. A fi e un verb ce se conjugă în irealitate și care-și asumă demnitatea de substantiv doar prin orbirea dorinței noastre.»

«Mi-e o imensă milă de tot ce există — şi de aceea n-am nici o speranță. Firul timpului se deapănă ca un comentariu la un suspin fărde-înțeles. Dorința de viață e-o nesfârșită suferință prin care îndurăm, însă, tot restul suferințelor.»

«Din tot ce este plăcere şi durere în natură, omul a făcut plăceri și dureri mai mari. Ce-i dragostea dacă nu o stoarcere a simțurilor şi-a simțirii de ultimul lor miez, o punere la teasc a trupului și-a sufletului? De aceea în freamătele ei părem atât de plini și în amurgul ei atât de goi. Insensibilitatea la plăcere și la durere scoate pe om din univers. O senzație în minus e o față a existenței mai puțin. Istovindu-ne esența istovim implicit ceea ce pare a fi esență în fire. De aici vidul la capătul voluptății și al chinului. Căci am dus plăcerea și durerea departe, acolo unde ele nu se mai acordă cu lumea, fiindcă au întrecut rezistența simțirii și a simțurilor.»

«Orice sentiment care înstăpânește eul îl transformă în centrul a tot ce există. De aceea, când ne așezăm, prin efortul spiritului, în afara propriei noastre simțiri, aceasta-i micșorată până la anulare — şi cu ea iluzia noastră de absolut.»

«Sunt două pricini ce ne împiedică să ducem un gând până la capăt, să-i urmărim meandrele și să-i definim consecințele: lenevia şi frica de banalitate.»

«Extazul și scârba; fulgerul și greata; soarele și oroarea — prezente deodată, într-o năvalnică și infinit norocoasă-nenorocoasă contradicție, într-un același timp al unei apocaliptice răscruci! E bogăția sufletului irezolvabil, ce din senin se dezlănțuie în furtună și, cutremurat de valuri de fior, se căiește că, învăluind tot spațiul, n-are unde se mai risipi. E sfârșitul prin exces, nimicirea suprafirească, expirarea deasupra muzicii şi ultima rezistență a zăgazurilor. Pe când duhul se contopește cu tot ce a închipuit vreodată, cu tot ce-n lume era negația ei şi totuși lumea însăși...»

«Cred a fi întrezărit sub soare străluciri care lasă-n urmă soarele și înseși luminile sfinților, când fiece înfățișare se preschimbă în icoană de rai exasperat, când toate iluziile prin care sufletul a construit cerul deveneau realitate copleșitoare iar licăririle tainice se înălțau în flacără, mărite de nu știu ce foc ascuns. Atunci inima rivaliza cu lipsa de obiect a infinitului, desfătarea unei dumnezeiești singurătăți întrecea absența de margini a dumnezeirii, plânsul propriului freamăt lăsa în umbră iureșul tuturor norilor ce s-au deșertat vreodată, iar materia năucită-n gol se subția în geamăt bocindu-și greutatea și povara. De ce, Doamne, nu mi-ai prelungit osânda acestei falice întrevederi în toate prilejurile vieții, și m-ai lăsat să fiu pe veci sub Tine și numai din când în când deasupra Ta și dincolo de Tine?»

«Indivizii — şi națiunile mai mult decât ei — suferă de complexe de superioritate. Căci fiece ins şi fiece popor se preferă în mod absolut. Legea vieții e excluderea totală a tot ce nu e ea. De aici purcede automatismul disprețului care definește unanimitatea ființelor. Desfășurarea întâmplărilor are ca rădăcină incompatibilitatea organică a inșilor, a triburilor, a neamurilor. Spectacol de chin ros de ridicol, ca orice derivă din sentimentul propriei importanțe în cadrul vastei zădărnicii. De la înfiriparea firii şi până acum, de la bâjbâiala viermelui până la ironiile conștiinței, nu există nici un eveniment străin cuprinsului tristeții. Obsesia grijilor zilnice sau apusul unei împărății, gama ce se-ntinde de la necaz la oroare sau sublim, totul se-împrăștie și se șterge în indistincția nimicniciei. Istoria e un fleac tragic.»

«Când, odihnindu-mă-n mormântul zilnic, fac bilanțul încercărilor de fior ce mă împiedică să roșesc de a fi sau a fi fost, în afara singurătății și-a amintirii dramatice a celorlalți prin exemplul propriei inutilități.»

«Mă afund în sterilitate ca-ntr-un extaz. Peste sânge sterp şi idei sterpe se-ntinde sterpiciunea amărăciunii. Zeama timpului e stoarsă şi-n clipe grele şi deșarte desfășurarea sufletului în nimicnicire singură mai amintește înțelesul trecerii și-al vremii.»

«Un gând moare când nu-l gândești mai departe. Dar tot așa, el moare când l-ai gândit dincolo de marginile gândirii. Filozofia nu poate face abstracție de mediocritate fără să se anuleze. Cugetul dus până la extremitatea putințelor lui se neagă pe el însuși, își ucide puterile în contactul cu lumi susceptibile doar de poezie, muzică, tăcere, resemnare, extaz sau nebunie. Spiritul e un sălaș; un gând ce-l fuge rămâne descoperit, pierdut în spațiu și mai descumpănit decât absurdul simțirii. Dezertarea lui din ograda rațiunii e cea mai fecundă și mai fatală întreprindere a rațiunii. Ispita ce şi-o întinde sieși atinge adâncimea unui păcat al curiozității.»

«A îndrăgi viața până la furie — şi a fi destituit din ea; a înșira bâiguieli patetice în lirismul admirației şi a duce tristețea până la desfrâu! Și a nu găsi nici un cuvânt în fire eufemizând năpăduirile inimii! Numai nenoroc limpede cu care se îngeamănă crud demența fericirii, iar spiritul plătind prin chin îngânările acestui echivoc!»

«Din credințele pe care le-am încercat sau propovăduit vreodată mi-a mai rămas doar otrava lor, ce-mi umple sufletul cu o zeamă de sinucidere. Din fiecare crez am gustat numai ruina lui și rușinea de-a mă împărți din infantilismul unui „ideal" m-a-mpins spre voluptatea descompunerii lui, spre singura lui seriozitate. În fața anumitor ochi nu strălucește decât ceea ce moare, măsura muririi definind natura oricărui farmec. Cum în fiecare om zace un călău și cum fiecare îl întreține cu un rafinament profund și inconștient, singura cale a nobleței este a-ți face educația de victimă! Când în orice semen vei vedea dușmanul rău de moarte, de-abia atunci vei fi sigur că nimeni nu-ți va ucide sau pângări singurătatea.»

«Femeia e îngerul păzitor al propriei noastre sterilități.»

«Dacă fiecare din noi am cuteza să privim până-n fundul propriei noastre vieți, uluiți de atâta josnicie și de inexistența celei mai mici cântimi de frumusețe, curajul ne-ar lipsi să mai marcăm un singur act în cuprinsul timpului. Faptele noastre derivă din lipsă de noblețe, din neștiință și din vulgaritate. Prin istorie ne bălăcim nativ şi-apoi cu voia în spuma răului.»

«Atunci când materia e tristă de a se fi despărțit de Dumnezeu și când împreună cu ea ne bocim nepuțința de a ne reîntoarce-n EI... Viața nu-i posibilă decât în funcție de ce o depășește; izvorul vigorii este în vis — și începutul tuturor viselor noastre zace-n Dumnezeu, fantomă inițială spre care se-ndreaptă toate decepțiile noastre pentru a se nega pe ele însele în iluzie.»

«Am găsit mii de motive care să mă lege de pământ, dar niciodată deodată, ci înșirându-le în cursul zilelor, nici unul n-a fost destul de tare și de convingător ca să-mi lucide ispita nepământului sau să micșoreze măcar prestigiul despământenirii.»

«Atât din contradicțiile lăuntrice, cât și din cele teoretice nu ne salvează rațiunea, ci un minimum de cuviință, de mediocritate ancestrală. De am rămâne pradă nouă înșine nu ne-am mai regăsi niciodată.»

«Tristețea nu este teamă; e presimțirea tulbure și devorantă a unei voluptăți în nenoroc.»

«Un astronom constata prezența vieții în Marte, din a fi crezut a identifica anumite fenomene de descompunere la suprafața planetei. Deducția lui e cea mai profundă deducție care s-a făcut vreodată asupra vieții, e cel mai simplu și mai revelator dintre raționamentele care spun tot. Căci tot ce viază are un singur semn: necesitatea ineluctabilă de a nu mai via.»

«Omul a făcut din activitate un principiu de distrugere mai mult decât de creație. Hărnicia a convertit-o în blestem, munca în rău și graba în afurisenie. Omul este o furnică bestială.»

«A concepe moartea până și în rai, iată extremiătatea ce-o atinge curajul gândului amar, limita spre care se îndreaptă refuzul nevinovăției și viziunea climatului de vină dureroasă în care se mișcă inima.»

«Uneori înțeleg tot ce se leagă de existență, dar nici-odată nu mi-am deslușit ce-nseamnă existența însăși. Nici un labirint al gândurilor nu mi-a părut suprem inaccesibil, dar am rămas întotdeauna năuc și aiurit în fața acestei evidențe neînțelese și nedemonstrabile: eu sunt! Conjugarea lui fi, a verbului cel mai banal şi mai enigmatic, este o încumetare absurdă, un salt zilnic și mortal al minții, care gândit până la capăt ar decreiera spiritul cel mai cumpătit. Noi nu ne trădim în treburile vieții decât dăruindu-ne trup și suflet unduirilor ei. De-am pleca de la o analiză a lui eseu, ne-am împotmoli pe veci în pragul întâiului act. Trăim cu toții absolut în forme ale existenței, căci de ne-am opri la temelia ei, la ce este, ne-am pierde echilibrul minții și curajul vreunui gest; mirarea ne-ar săpa încrederea nebunească în viitorul timpului, mirarea ar deveni nebunie. A fi ni se impune ca o ultimă necesitate, pe care cu toate astea n-o vedem. Căci nu există nici o rațiune ca existența să fie, nici un argument pentru existența ei, nici unul pentru a noastră. Motivele ce le invocăm sunt pretexte, un joc puțin onorabil în fața luminii duhului. Și-această lumină se turbură, se dezmembră de-ndată ce eul își repetă sieși: eu sunt, eu sunt — ca și cum începutul conjugării în genere, al sugestiei de viață, ne-ar pune deodată, cu elementele cele mai simple ale cunoașterii, în nulitatea acesteia și-n nulitatea ca atare.»

«Un om n-are „suflet" decât în măsura în care poate exagera. Dând contururi neverosimile lucrurilor, umflându-le până la marginea din urmă, până ce devin simboluri; împrumutând ființelor dimensiuni ce depășesc cadrul rezistenței omenești; făcând din stările și capriciile noastre fenomene cosmice; ridicând bucuria sau mâhnirea la rangul de principii diriguitoare; înălțând bătăile inimii la puls de univers; creând prin cuvinte o legislație cel puțin comparabilă Tablelor Legii; invitând fiece clipă la duel cu veșnicia și îngrijind delirul cu migală de grădinar — iată acte de umilire ale evidențelor materiei. Când prețuim lucrurile în „justele" lor proporții, până și trăsnetul e mediocru. Exagerarea e semnul nostru de prezență în lume. Un suflet exagerat este un suflet care n-are loc în spațiu; un suflet e nebun sau nu este.»

«Cu toții trebuie să fugim de ispita căsniciei în lume, de senzația blândă de a ne găsi casă, învăluiți de îmbâcseala unui interior. Aripi nu cresc duhului decât în scârba de cămin, de vatră, de căldură. Există ceva mai nobil decât desfătările aiuririi? Din viață nu ne-mpărțim decât prin exercițiul din pătate nicicând deplin consumat al sinuciderii rațiunii.»

«Asupra dragostei m-am gândit cu o necruțare mai mare decât Ecleziastul, dar am reușit totuși s-o îndreptățesc ca singurul mijloc de respirare într-o lume pustie de aer, ca singurul suflu în înmărmurirea deșertului, ca un protest smintit al plinătății noastre împotriva golului din afară și-a iminenței golului din lăuntru, ca unica iluzie prin care infirmăm vacuitatea știind că aceasta va izbândi totuși în cele din urmă. Căci ea-i străduința supremă de a nu trece pragul deșertăciunii, de a nu accepta siguranța zdrobitoare a acesteia, e o iluzie efectivă-n timp ce ne împiedică de a păși înainte de vreme în absența care-i chemarea noastră finală. Dacă femeia răsare pe cărarea pustiirii noastre de noi înșine este ca să ne oprească mersul grăbit, ca să ne domolim pașii în fuga spre predestinarea cruntă. Fără farmecul ei am luneca în linie dreaptă spre ținta fatală; oferindu-ne dragostea, ne ducem spre fundurile firii prin ocoluri. Pentru Adam, ca și pentru noi toți, Eva e drumul cel mai lung spre moarte.»

«Dacă există ceva supranatural, crâncen, nefiresc, de ordinul aproape al vrăjitoriei și al blestemului, este insul parcurgând spațiul care îl refuză și gândindu-se fără întrerupere a sine, la treburile, la necazurile și la însemnătatea lui. Faptul că fiecare din noi din zori în noapte se poate afunda în obsesia lui însuși, că eul devine în conștiința acestui eu însuși mai important ca soarele, ca pământul și cerul, este un mister mai copleșitor decât singurătatea aștrilor sau procesul lent al demenței. Și acest mister se agravează cu atât mai mult, cu cât, dându-ne seama de absurda noastră înfumurare cosmică, de nimicnicia punctului nostru în spațiu, continuăm cu mai mare tărie în a ne proiecta ca singura realitate pentru lume și pentru noi. Nimic, nici un argument și nici o claritate nu ne împiedică de a fi centrul a toate. Când umblăm prin peisaje, în care prezența noastră n-are nici o necesitate, care simțim a nu fi fost nicidecum prevăzută de natură, ce ne face să ne învârtim în preajma noastră și din stările fluctuante ale așa-zisului suflet să facem materia însăși a tot ce este? Taina eului e mai zdrobitoare decât toate obscuritățile și mai insondabilă decât tot ce-a născocit teologia în planul insolubilului. Mintea ne spune că eul e nimic — iar acest eu ne răspunde — cum? nu știm — că el e totul. Impersonalizarea noastră — care-ar fi concluzia normală a oricărei reflecții filozofice — este refuzată de tot ce e mai normal în noi. Nici un argument și nici o filozofie nu ne pot împiedica să nu fim totul pentru noi înșine. În orice direcție am lua-o, drumurile toate duc spre noi, ca și cum eul nostru ar fi Roma istoriei noastre. Dacă viețuim este fiindcă o orbire absurdă și divină face din zădărnicia noastră o Cetate eternă. Neputința metafizică a eului de a nu fi eu e cheia însăși a existenței, cheie ce nu deschide intrarea spre nici un mister, fiindcă ea-i misterul însuși.»

«Când printr-o sită ideală cernem existența de tot ce este, ultima etapă a regresiunii ne îngăduie să concepem nimicul. Cum se întâmplă că ajunși la acest punct, nedefinibil în cuprinsul rațiunii și imemorial în timp, nu mai suntem în stare să imaginăm existența? Creația lumii e de neînchipuit; eternitatea ei, tot așa!»

«Ajunși aici, mintea își suspendă funcția, și-n somnul ei întrevede un neant ce visează din veci universul. Reluându-și însă exercițiul, ea găsește în durere singura probă pentru existența lumii și imaginează astfel din nou această existență.»

«Privind răutatea oamenilor și absurditatea evenimentelor și răsfoind paginile istoriei, triste până la necuviință, ajungi a nutri o nostalgie, reprezentată de ambițiile spiritului: nostalgia banalității.»

«Dacă tot ce e în noi obsesie a grijii, a necazului, dacă toată energia ce o cheltuim pentru măgulirea eului minor le-am canaliza spre purificarea lăuntrică și-am hrăni cu ele un dor ce depășește lumea, intensitatea pe care-am atinge-o ar desființa religia. Cum în mod normal fiecare om este pentru sine singurul său idol, cu atât mai mult n-ar deveni el idol pentru Dumnezeu? Oare nu e în puterea noastră să ne facem adorați de obiectul adorării noastre, să-l depășim până și pe Dumnezeu?»

«Putința de a ne imagina orgoliul dincolo de limitele îngăduite de rațiune e resursa intermitentă ce ne apără de dizolvarea în evidențele scepticismului. Când ultimul grăunte de nebunie ar dispare, îndoiala n-ar ucide numai sufletul, ci ar des-ființa până și materia, din absența căreia ar face groapa noastră. Căci orice luciditate transformă în mormânt obiectele prin care vrem să ne-nălțăm. — Nebunia de a crede că existăm și care ne face să ne proiectăm în utopia realității e o forță metafizic irefutabilă pe care rațional o combate cu mii de argumente și cu nici un rezultat. Îndoiala roade fiece celulă a viitorului în parte și face din timp un cancer, pe când instinctul ființei urmând drumul contrar, plămădește veșnicia. Conflictul dintre ce știm că suntem și ce suntem fără să știm e irezolvabilul însuși — și care ridică demnitatea omului la echivocul tragic de măscărici între două imposibilități.»

«Uneori îmi pare a fi cel mai mare erou ce a fost vreodată, din a fi luat hotărârea absurdă, ce-ntrece nebunia și orice aventură pe care o ființă a-ncercat-o: hotărârea de a trăi pe pământ.»

«Zădărnicia nu este o impresie sau rezultatul unei considerațiuni asupra lumii, ci lumea însăși și legea sub care noi o înțelegem.»

«Când mă gândesc la toate revoltele ce le-am încercat vreodată, că n-a fost ceva în domeniul firii sau al închiderii care să nu-mi răzvrătească cugetul sau simțurile, că tot ce se desfășoară între banalitate și oroare a fost izvor de protest și de-nviforare, că nici un om nu mi-a contrazis scârba activă de om și până și îngerii mi-au însângerat gândul — și apoi că toate aceste revolte au trebuit înăbușite, ascunse sub masca filozofiei, atenuate de îndoieli și de o grijă de distincție sau demnitate, îndulcite de frica de patetic sau de ridicol, că port în mine atâta ură nerealizată, atâta răzbunare neîmplinită, atât haos ratat și-atâta anarhie stăpânită, când mă gândesc la toate aceste revolte îmi dau seama ce dezastru presupune resemnarea, scepticismul și dezinteresul de oameni. Nici o răzvrătire nu moare în noi, dar toate răzvrătirile trebuiesc înfrânte, fiindcă nici una nu-i posibilă, fiindcă nici una nu îndreaptă nimic, totul fiind de îndreptat. Astfel, neputând schimba în nici un fel felul însuși al lumii, a trebuit s-o accept pe de-a-ntregul ca să nu pier de amar sau să mă fac de râs. A accepta lumea din teama de ridicol înseamnă a ridica buna cuviință la nivelul unei demnități metafizice!»

«Curgerea timpului, cu amestecul ei de monotonie și de surpriză inutilă, sugerează imaginea unui refren ireversibil.»

«Istoria materiei era anonimă și fără dată înainte de apariția durerii. Acesta-i singurul eveniment prin care însemnăm momentele altcum ireperabile ale vremii, altcum goale și serbede. Lipsa de cronologie a raiului îl transformă într-un simbol vid, căci noi n-avem facultatea să ne reprezentăm ca realitate absența oricărei suferințe. Cum să făurim icoana unei vieți ce nu se contrazice pe sine și extazul intemporal al existenței supreme împăcată cu propria ei identitate? Durerea este suflul genial al materiei, este ispita luciferiană în banalitatea veșniciei, e timpul ce se naște din spasmul clipelor sale, ce se izolează și îl depășesc, e diferența de nivel în tentația de continuu al mediocrității cosmice, durerea este spaima de lumea omogenă a îngerilor, spaima de fidelitatea lor fără oboseală și sarcasm, durerea este în fine suprema imaginație a materiei, ce face din chin o aspirație, spre a nu se anula în Paradisul trist și monoton al superiorității față de păcat.»

«Când, umblând printre oameni, ajungi din nedreptate în nedreptate să înțelegi Nedreptatea însăși, imensitatea ei copleșitoare te face prea anarhist ca să mai crezi în anarhie. Atunci visezi un Diavol infinit tehnician care-a subtilizat materia în exploziv, şi cu un chibrit salutar ar arunca-o în neantul din care s-a înfiripat. De la Principiul Binelui nu mai avem ce spera. Căci acel Dumnezeu pare un sobol ce s-a ascuns de lumina ce-a făurit-o, încredințând-o Necuratului, care s-a obosit de ea. După chipul cui am fost făcuți? Biblia trebuie revizuită; mituri negre vor trebui să-nlocuiască poveștile clare ale asemănării noastre cu Făcătorul şi dacă nu suntem în stare a ne zidi o ursită dreaptă, zidurile acestei lumi — în care nimeni nu-i la locul lui — vor trebui dinamitate. Revolta duhului, dusă până la capăt, odihnă nu-și găsește decât în cenușa Facerii.»

«Orice crescendo — al inimii sau al gândirii — atinge sublimul și sfârșește în oroarea lipsei de gust. Tragedia, care nu păstrează anumite limite, e iritantă și falsă. Pateticul nu mai este durere, ci interpretare a durerii. Totul este să ne oprim la timp. Beethoven însuși devine bombastic și sforăitor. Extremitatea, în nici un fel, nu este o categorie literară; culmile noastre nu sunt materie de expresie. Numai mediocritatea este externă — și dintre oameni toți eșuează afară de cei neutri, de cei care n-au „luat parte", de cei care au îndurat timpul și variațiile lui. Revolta duce la fund, ca și nemângâierea rece. Umanitatea propriu-zisă, aceea care a suportat jugul existenței, e compusă din oamenii călăiți pe care Dante îi oprea să treacă Acheronul, și-i lăsa să rătăcească dincoace de iad și rai.»

«„Infernul" e mai verosimil decât viața cea de toate zilele; „Purgatoriul" plictisitor e ca o aluzie la existență. „Paradisul" e ilizibil și neverosimil, ca orice paradă a fericirii. Trilogia lui Dante e exemplul viu al neputinței omului de a suporta mântuirea fără plictiseală și cea mai mare reabilitare a Diavolului conceput vreodată de-un creștin.»

«Din a nu putea fiecare din noi imagina decât propria sa viață derivă singurătatea totală și incurabilă a fiecăruia. Lucrul cel mai greu de închipuit este că ceilalți există. Noi ne comportăm ca și cum ceilalți ar fi, și niciodată că sunt [sic/]. Omul este impenetrabil omului, iar insul reduce universul la respirația unui singur suflet. Obsesia de sine e faptul fundamental din care decurg toate erorile vieții — și posibilitatea ei. Senzația propriei existențe e singurul dat absolut al eului; fără ea edificiul lumii s-ar evapora ca o nălucă. Dar această senzație, privită din afară de sine nu e mai puțin o nălucire, pe care însă nu e în putința noastră să o anulăm printr-un examen lucid. Ea persistă ca unică realitate; o rezistență la neființă, din care purced toate aspectele în care ne învârtim și toate neînțelesurile în care ne complacem. Și oricât ne-am supune firea la exercițiul analizei, prin nici o strădanie rațională n-o să ajungem să aruncăm lumină în rădăcinile eului, care emană dintr-o senzație de ireductibilă realitate și constituie zona de irațional pe care nici o minte n-o poate reduce la o funcție a sa. Punctul nostru de plecare, închegarea firii individuale, emergența ființării noastre ne rămân interzise; putem face abstracție prin gând de tot ce-am adăugat prin el, dar izvorul prin care se adapă senzația de-a fi nici un raționament nu-i în stare a-l seca. E o poticnire supremă, care ne măgulește orgoliul și ne umilește cugetul.»

«A atribui sufletului activitățile spiritului; a ridica sentimentul la rangul de categorie și fiorul la funcția de judecată; a evada din logică într-un univers cardiologic... iată elementele haosului! Ce să mai pună frâu dezmățului simțirii și al sângelui? Tablele legii deodată au fost sfărâmate în spațiul cugetului; nici o limită, nici o margine alunecării mahmure sau văpăii; nici un popas suspinului sau zâmbetului. Ești trist, pământul și cerul sunt triste; ești vesel, cu tine râde întreaga materie. Sufletul generalizează cu viteza la care nu s-a ridicat nici o deducție vreodată; un freamăt trage concluzii de care se înfricoșează silogismul. Ce-i mai subiectiv în noi devine ca prin farmec legea și materia lumii; capriciul colorează lucrurile mai repede și mai violent decât cea mai definită învățătură despre ele, iar în clocotul unei toane universul se aprinde și se stinge cu un arbitrar subit ce sperie până și pe părtașul unui hazard drăcesc. Sufletul se răsfață în propria-i substanță cu indecență inspirată; din priveliștea ordinei raționale, el e o târfă sublimă, care înfrânge prin exces moravurile spiritului și pângărește bună-cuviința clarității. Sufletul n-are reguli și dintre desfrăurile sublunare el [e] cel mai mare și mai indomptabil.»

«Când aerul ar evacua spațiul, tristețea l-ar umple încă, ea care răspândește în tot ce este mireasmă de tot ce nu-i și compune în lume un fel de cuprins îndoielnic ce pare totuși o realitate în visul acestei realități.»

«Dorința spânzură pe om deasupra nimicului unanim, până ce secându-se îl face să cadă în finalitatea ultimă a gravitației, în acel nimic.»

«Nu există nici un colț sub soare sau sub noapte în care să ne tolărim cu osteneala de orice dor, ci doar o vacuitate supraterestră pe care ne-o îmbie muzica pentru a ne mângâia de un pământ imposibil și de un cer deșert. Este un tărâm intermediar între două goluri şi care le rezumă undeva la intersecția unei duble improbabilități. Căci pământul nu-i mai sigur decât cerul — și astfel ce mai aspiră-n noi alunecă spre o nesiguranță ce participă din amândouă.»

«În mizerie omul dorește indispensabilul; în indispensabil, necesarul; în necesar, superfluul, în superfluu viciul — iar din viciu recade în mizerie. Acesta-i ciclul fiecărui ins în parte și al omenirii în genere. „Toți pașii pe care-i facem ne duc spre propria noastră anulare, extremiătatea spre care tindem când nici o condiție nu ne priește și [nu] ne place. Visul ultim al oricărei ființe ființe pas peste tot ce e plămădit din pământ şi din suflet at dovedi o inaptitudine organică spre fericire şi cumpăt, și ca și cum peste mănunchiul de vremelnicie din care se îngeamănă ceea ce-i ființă ar pluti o umbră de afurisenie și de drăcească nestatornicie. Vinele, nervii, fiecare celulă în parte sunt trestii în care vuiesc fiori smintiți pe care omul nu le poate aduna într-o fâșie de înțeles. Atâta vreme cât rămânem în lume trebuie să întindem mâna Diavolului; e capitularea fără care nu se poate respira. Dincolo de lume, Dumnezeu ne va întinde poate bratele, dar respirația nu mai are nici sens și nici loc. Viață propriu-zisă nu există decât în absența paradisului. Aceasta-i singura axiomă a existenței. Restul este libertate...»

«În clipa în care oamenii nu-și vor mai făuri chipuri cioplite, se vor ucide unii pe alții până la ultimul. Când vor ajunge la acest stadiu nu-i în putința noastră s-o întrevădem. Rezultatul însă sigur al devenirii istorice este că ei nu pot trăi fără idoli, fără cult, fără orbirea adorației. Fie că se închină fantomelor religioase sau celor politice, năuciți de simulacrul de absolut al unui fetiș, al unui zeu sau al unui partid, ei trebuie să-și plece cugetul în fața a ceva. Nu există nici un obiect și nici o idee care să nu fi fost în decursul timpurilor, măcar pentru o clipită, ținta supremă a gândului și-a inimii. Toate aparențele au ținut locul rând pe rând divinității. Instinctul de rob ce zace în fiece creatură, a făcut din aspectele creației realități tiranice sub care și-a încovoiat mândria. Există un singur moment în istorie fără un șef, fără un ideal, fără o nălucă? Înseși epocile de dezagregare au transformat decadența într-un mit și s-au prosternat în fața lipsei lor de viitor. Cei ce nu cred, cred în faptul de a nu crede; îndoielile hrănesc întocmai ca și certitudinile. Omul este ființa dogmatică prin excelență. Nimic nu suportă el mai greu ca scepticismul steril, universal, tolerant și amar-zâmbitor. El vrea sânge în tot ce face și nădăjduiește vrea sânge ca să aibă iluzia că nu s-a înșelat, că iluzia lui e serioasă și indiscutabilă. Când conversația, cu arta ei de-a domoli adevărurile și a le reduce la simple convenții ale traiului împreună, riscă să sfărâme fundamentele siguranței zilnice, atunci apar profeții, și mulțimea îi urmează, și urmându-i ia armele. Discuțiile încetează ca prin minune, adevărurile se instalează ca pentru vecie, ironia devine fatală și te primejduiește. Chipul cioplit — cu ajutorul poliției sau al ideologiei — înlocuiește pe foștii regi, împărați, pe fostele legende și pe foștii stăpâni.»

«Cu greu ne putem închipui haitele umane rămase deodată fără nici o superstiție. Ce lege, ce cod și ce stăpânire le-ar mai putea ține în loc? Sfârșitul neamului de oameni, dacă nu va fi prilejuit de un cataclism din afară, se va produce cu ocazia — imposibil de prevăzut, dar totuși posibilă și chiar sigură — a dispariției ultimei superstiții. Când ultimul vițel de aur va fi dărâmat, nici o forță nu va mai opri haosul. Dar câți vor fi fericiții care să contemple agonia celui din urmă chip cioplit?»

«Din putreziciunea tainică a organelor se încheagă o melodie pe care o simți în suflet. Și-această melodie e tristețea. Cum crește ea și moare, noi uităm că purcedem din meteahna trupului și-i dăm astfel nume din vocabularul simțirii, o botezăm cu însușirile inimii, fără să ne dăm seama că-n fiecare celulă geme un suc înveninat. Că ne-nșelăm [sic/], că nu putem a tălcmi direct blestemul miezului nostru, că nici un chin al măduvii n-are arătare nemijlocită și limpede, ci că toate cer a fi cernute prin suflet, pare a lămuri de ce ce-i mai aproape de noi înșine nu intră în lumina conștiinței decât prin ocolul cuvântului, în care totul este clar și de departe, până și putreziciunea noastră imediată.»

«A nu găsi în cuprinsul firii nici măcar un fir de iarbă sau un grăunte de nisip cu care să te simți solidar, iată infinitul pe de-a-ndoaselea al singurătății.»

«Singura activitate legitimă în lumea-n care-nveți că nimic nu e de făcut în lume e plânsul! Dar cum cuviința și istovirea lăuntrică au secat izvorul lacrimilor, ne mai rămâne doar să însoțim înșiruirea actelor cu un suspin nevăzut și care ne consumă din puteri mai mult decât parada instinctelor și nebunia dorinței. Suspini prin care ni se scurge vitalitatea! Este vreo oboseală mai mare și mai îndreptățită decât aceea de a ne plânge rostul până ce în noi nimic nu va mai fi de plâns, până ce ochii vor orbi de absența lacrimilor, în al căror izvor ne-am înecat din naștere?»

«Atât iubirea cât și ura de oameni acordă prea multă importanță omului. Religia greșește ca și cinismul; Isus exagerează ca și Diavolul. În fiecare făptură zace bunătatea și răutatea în aceeași măsură. Un suflet curat n-ar putea viețui nici măcar o zi; existența e posibilă datorită compoziției noastre impure. În climatul vieții, îngerilor le cad aripile, iar noi când credem a ne înălța rezistăm doar căderii, care-i legea nescrisă, dar veșnică a tuturor făpturilor. Și dacă înțelepciunea ar avea vreun rost, atunci ea ar fi lunecarea-n stil, în nepăsarea rece a ducerii la fund.»

«Existența este mai repede o convenție decât un vis. Ne-am înțeles între noi să ne comportăm ca și cum ea ar fi și să persistăm cu fidelitate într-un legământ ce nu ne aduce decât dureri și spaime. Se-ntâmplă însă că acestea, rezultate dintr-o irealitate, să fie supreme reale — și astfel ajungem să sancționăm acordul inițial cu atribute de vajnică eficiență. Suferințele cărnii și neliniștile duhului strigă după realitate, îi cer violent adeverirea. Oricât mintea s-ar împotrivi, ele izbândesc. Durerea reclamă suportul firii; noi trebuie să i-l dăm, sacrificând considerațiile teoriei. Lumea a intrat în câmpul conștiinței cu prilejul întâii dureri; înainte nimic n-o înregistra — și era ca și cum n-ar fi. Cu cât suferim mai mult, ea ni se dezvăluie mai furios existentă, până ce durerea o învăluie complet și i se substituie, ca la urmă să nu mai fie. Durerea a creat-o și a anulat-o.»

«Când pe nici un tărâm [...] de fapt sau aparent, și-n nici un colț al globului înnămolit în păcat și în blestem, nu găsesc vreun izvor de har, ci numai dezvăluirea lucrurilor alături de inimi dărăpănate și peste tot aceeași lipsă de iveală a acelorași taine vrăjmașe luminii — o sete de înmărmurire mă cuprinde de mi-aș împietri bocetul ca o stâncă grunțuroasă sfidând ploaia și vântul și mâhnirea. De ce este tot ceea ce pare a fi spre a nu ne fi de nici o priință? Și de ce tot ce se întâmplă nu-i decât o pată pe mândria noastră și-ntreg universul doar o minciună funestă a eului? Și de ce soarele mai răsare când toate gândurile noastre îl dezmint și cu el împreună se dezminte răsuflarea noastră? 'O să-mi azvârl în spațiu slovele ca-n rătăcirea lor fără de noimă nimeni să ne le mai poată culege într-un înțeles, să se sfârșească astfel sârguirea de-a-nfrânge vasta uimire sau de-a ușura geamătul duhului uluit în întinderile nemângâierii și nici o minte vreodată să nu mai adune vocabularul slobozit în vid pentru a mai găsi vreun nume vreunui lucru din lume și lumii înseși, ca totul să revină la vremea când nici un cuvânt nu limita vreo ființă, ca totul să revină la nespusul general, în care zăceam când nu purcesem încă spre fala zadarnică a graiului.»

«Facultatea de a defăima universul e cel mai mare dar pe care spiritul l-a făcut vreodată inimii neconsolate.»

«A fi întocmai ca un epitaf sceptic ce a evadat, din dogmatismul cimitirului, în lume...»

«Orice nu tinde spre puritatea Nimicului este îmbibat de o crâncenă vulgaritate, dar cu cât tindem spre EL, cu atât poftele în noi reacționează și ne readuc mai vajnic în întinăciunea existenței. Setea de absolut poartă în infinitul ei umbra aproximatiei, și nimic nu e mai aproape de limita noastră superioară ca instinctul animalității la pândă. Orice soluție în afară de viață este prinsă în mrejele vieții.»

«În lumea aceasta există doar două forțe potrivnice, care neutralizându-se creează echilibrul aparent și instabil ce îngăduie simulacrul de viață în care ne desfășurăm: nebunia și poliția.»

«Orice nu e viziune pură a neantului e construcție în vânt. Universul e țesut de hărnicia smintelii. Artă, stat, religie, iubire și ură — forme ale aceleiași neștiințe. Cosmogonia este fructul unui imens fior al ignoranței.»

«De la ispita pierzării ce răsare din sfârșeala interminabilă a câte unui andante, toate creștinismele nu ne pot opri. Căci risipirea sufletului e cel din urmă cuvânt al nobleței.»

«Fiecare om nu face cauză comună decât cu sine însuși.»

«Acele amețeli ce ne deschid deodată în temnițele spiritului o poartă spre nu știu ce lumi şi ce ne lasă apoi fără nici un folos pe pământ, victime ale acelei întrevederi. Sau când deodată același pământ se despică sub picioarele noastre sigure fără să mai putem întrevedea sub noi altă putință decât căderea în absența tuturor lumilor posibile.»

«Nimic nu sperie pe om mai mult decât timpul pur. Dacă vacanța unei Duminici ar fi prelungită o săptămână, două săptămâni, o lună, dacă toți oamenii ar fi siliți să privească fără ocupație desfășurarea vremii și nuditatea existenței ca atare, până și omorul le-ar părea de-o banalitate înfricoșătoare. Fără hărnicie, fără sudoare, fără absența de probleme a meseriei și a „idealului", pe un pământ vid ca un rai fără extaz, fiece clipă ar lua dimensiuni de interminabil coșmar. Omul trebuie să facă spre a nu vedea; orice e preferabil zotului, actul e semnul prin care sufletul înfrânge și înăbușă infinitul; o Duminică fără capăt, există vreo închipuire care s-o conceapă? Dumnezeu n-a pedepsit pe om azvârlindu-l în iadul de toate zilele; l-ar osândi însă iremediabil de i-ar întinde sub pași orizontul calităților negative ale paradisului. Însuși gânditorul cel mai lucid nu întrezărește decât accidental existența pură, existența fără obiect și fără laturile timpului. O biară fracțiune de minută pe fiecare zi — și de a cărei cutremurare se înspăimântă și o fuge. Luați-i omului darul sudorii — și el se descompune sub văzul imediat. Chinul este ocupația fiecăruia, meseria lui esențială. Suprimați-l — și istoria s-a încheiat!»

«Noi nu ne punem în condiția de-a prinde adevărul, de-a îmbrățișa lumea într-o viziune fără iluzie decât dându-ne seama că posibilul nu mai e posibil, că orice putință este suspendată, cu ochii de mumie ațintiți pe veci deasupra vremelniciei și cu inima ce nu mai bate. Fice speranță osificată înseamnă un adevăr în plus.»

«Existența este fructul unei utopii. Și utopia este credința în clipe, sminteala naivă a succesiunii. Ce se mai poate adăuga universului ca el să fie de îndurat? Vremea, care creează și nimicește, care nu înmulțește cu nimic ceea ce este, ci anulează rând pe rând forțele ce par a aduce cu ele noutatea absolută — vremea este pocirea tragică a eternității, e icoana inutilă a nemișcării. Adevărul este că nimic nu se e întâmplă, că nu-i o oglindăște iremediabil ceea ce e de-a pururi, că universul e o lespede pe care timpul scrie un epitaf din începuturi, și sub povara căreia zac toate inimile ce-au fost vreodată și care s-au înșelat nedescifrând înțelesul funebru al evoluției.»

«Traiul împreună și în sine al oamenilor nu e posibil decât prin atenția absolută ce-o acordă ei cauzelor secundare. Pentru a vedea natura intrinsecă a unui eveniment și pricina lui esențial ar trebui să se dezlipească de el și să-l privească din afară. Dar atunci, prinși în mrejele, în primejdiile nepărtinirii, n-ar putea să mai acționeze; reflexele le-ar lângezi; gestul ar deveni olog. Evenimentele toate ar fi justificate — iar fără preferință nici un act nu ajunge realitate. Viața înflorește în periferiile adevărului.»

«Nervii-mi sunt frânghii de lacrimi pe care se întind rufele istoriei.»

«După ce-ai negat tot ce se poate nega sub soare — începând cu soarele însuși.»

«Orice zgomot, ce-nfrânge neantul și liniștea lui concepută de minte, mă încremenește ca un cutremur universal. Spaima este reflexul oricărui act de existență, umbra fiecărui obiect al firii, fenomenul natural și co-existent Creației, fața invizibilă a Facerii.»

«Tot ce nu are un accent de durere — o privire, o vorbă, o carte sau o voce — mă plictisește de moarte.»

«Ceea ce face din ură o senzație de o atât de bolnăvicioasă voluptate este beția de singurătate și mândria sângeroasă de-a fi stăpânul și apoi ucigașul inimii tale și al tuturor inimilor.»

«Dintre toate pasiunile care stăpânesc sau au stăpânit omul, cea mai absurdă, mai incontrolabilă și ireductibilă la un înțeles oarecare este pasiunea pentru Dumnezeu. Să fie ea fructul unei dezarticulări a spiritului, al unei înnebuniri a simțirii, sau perversiunea ultimă a nostalgiei? Acea căldură a inimii risipită într-o înfrigurare fără obiect! Nici unul din elementele minții nu presupune temperatura la care trebuie să încolțească sămânța unei atari ispite și nici un argument al duhului clar nu îndreptățește înfierbântarea spre o culme rațional absentă. Născocirea lui Dumnezeu este pata pe care sufletul o înscrie în istoria minții.»

«Sterilitatea lăuntrică e mijlocul cel mai sigur de apărare împotriva nebuniei.»

«Suspinul ca negație a progresului.»

«Noi trăim cu toții într-un indefinit ce se termină în fiece moment, într-o suspendare fără orizont — și icoana vieții noastre nu-și găsește loc în nici un înțeles și-i ca un punct după o conjuncție.»

«În îndoielile cu care am zeflemisit simbolurile nobile ale acestui univers gol, am lăsat totuși neîntinată Cununa clasică de spini, ca pentru a încorona ironia și-a îmbrăca scepticismul cu un vestmânt patetic.»

«Dumnezeu este o boală a inimii noastre. Nevoia de-a găsi un reazim a făurit această proptea nesigură ce sprijină ființele slabe și neputincioase să-și susțină slăbiciunea. Cei tari — cei ce-și duc în spate nesiguranțele și au curajul propriei lor netemeinici — se află pe veci în afară de El; ei trăiesc fără superstiția vreunei majuscule, știind prea bine ce greu e oricărei vieți, chiar atunci când ea s-a ridicat la nivelul gândirii, să niveleze conceptele sau lucrurile la șirul de realități substituibile, în cadrul generalei neînsemnătăți.»

«O cetate și cu atât mai mult o inimă nepopulate de idoli sunt simboluri de deșert și dezolare. Totul în noi cere — și plăsmuiește — relieful unui chip cioplit. Grăuntele de absolut ne e însămânțat în însăși înfiriparea ființei; el preceda sângele. Ceva trebuie să fie totul, iată postulația inconștientă a făpturii. Felurimea formulor prin care exprimăm bunul suprem oglindește aceeași pornire adâncă sub diversitatea aparentă a expresiei. Dumnezeu sau zeii; statul sau civilizația; autoritatea sau progresul; națiune, clasă sau individ; nemurire sau rai pământesc — fețe diferite ale eternului Vițel de aur. Dorința de a izola un concept dintr-un șirag, abstract sau un obiect din lumea concretă, și a-l încununa cu majusculă, e fructul unei sete adânci; rezultatul ei: Istoria. Din înlănțuirea universală, cineva sau ceva trebuie să se ridice la neatârnare, trebuie să nu se mai lege de celelalte. Este protestul inimii împotriva determinismului. Undeva în trecut, în viitor sau în visul prezentului, omul improvizează negația oricărei improvizări. El creează un simbol de libertate de care totul depinde. Astfel își asigură el confortul în cosmos, astfel își înșală el slăbiciunea.»

«Absolutul, care izvorăște din tot ceea ce-i mai profund în noi, e fardul ce-l întindem peste vacuitatea noastră și a lucrurilor, e latura superficială a adâncimii noastre, e nimbul metafizic al lașității noastre esențiale.»

«„Dumnezeu nu-i decât fuga de lumina incurabilă și istearpă a acestei lumi, e refugiul nostru într-o obscuritate caldă și germinativă, infinit productivă și inaccesibilă, e apărarea noastră de ispitele ce ne mănâncă și ne rod și care ne-ar dezvălui un adevăr irespirabil și un văzduh fără mângâiere. Tărie nu avem îndejuns ca să îndurăm a fi munciți de viziunile văzului clar.»

«Sănătatea perfectă a rațiunii contemplând nimicul de pretutindeni și tovarășia spiritului cu vidul de pretutindeni sunt fatale sufletului. Atunci născoce el pe Dumnezeu, și toate ale lui surogate terestre, pentru a-și menține cumpătul, ce din raza minții e meteahnă și smintită făurire.»

«Există un apostolat negativ, dar nesfârșit ispititor, și care constă în voluptatea de-a pricinui ruina unui mit sau, în cel mai rău caz, a asista numai la ea. Dărâmarea construcțiilor false sub care oamenii își adăpostesc zilele și-și întrețin minciuna viitorului cere o tehnică simplă: revelarea șubrezeniei formale a „adevărului" și-apoi prin sarcasm și invectivă destrămarea elanului ce l-a susținut. Un mit este o eroare sprijinită pe calitățile sufletului. Acestea, micșorate și secătuite, scot și mai mult în iveală nulitatea arhitecturii logice pe care le-au animat-o.»

«Ce rost are precipitarea ruinii miturilor, când nimic nu poate opri râvna mitologică a omului, când toată devenirea nu-i decât o substituire ineluctabilă de ficțiuni ce se impun cu înflăcărare și teroare, și se descompun apoi ca să facă loc altora? Un rost are totuși: spiritul nu respiră cu adevărat decât în momentele de decadență ale unui mit, când nici o credință nu mai susține absolut o instituție și când aurora altei credințe nu s-a înfiripat pentru a ne subjuga cu lumina ei colectivă și falsă spre a ne paraliza singurătatea, jocul inteligenței sau exercițiul capricios al amărăciunii.»

«Fiecare clipă este un supliment de josnicie cu care durata își hrănește curgerea.»

«Pata pe care un ceas petrecut între oameni o lasă în suflet nici un an de singurătate n-o poate șterge, iar cea lăsată de o viață de respirație-n comun nu e destulă vreme în iad sau rai ca s-o uităm.»

«Faptul cel mai greu nu e de a face ceva, ci de a trăi. Dificultatea este de esență, nu de accident. Fiecare ne găsim o treabă — căci viețuirea e superstiția actului — dar a fi ca atare este un exercițiu de chin, o mistuire fără ieșire. Revelația existării ne încurcă pasul, ne taie suflul și ne încremenește în mijlocul unei lumi fără orizont. Neajunsul ființării nu-i un rezultat al anilor copți și tomnatici, ci o meteahnă de origină, este izvorul însuși din care ni se alimentează lipsa noastră de temei. Această revelație a faptului pur de a fi devine astfel un echivalent de păcat originar, etern reînnoit în noi prin funcția însăși a timpului.»

«Când n-ai crezut că-n lume ți se cuvine ceva, te-afunzi în somnul fiecărei nopți cu-o osteneală de proscris.»

«De moarte ne apără toate instinctele; de viață, însă, nu ne apără nimic. Între două rele, poziția noastră apare insolubilă.»

«Perspectiva lipsei de suferință a morții ne îngrozește; dar actualitatea de suferință a vieții este groaza însăși. Să născocim o altă lume în afară de una și de alta? Omul n-a făcut altceva de când gândește și suferă. Ceea ce a adăugat peste ele e rostul — și eșecul lui.»

«Când mintea își închipuie toate rugăciunile ce s-au pierdut în spațiu, reduse la biete vibrații de banalitate; vândute toate puzderiile de zei surdi risipiți în cerurile de mitologii; imensa înflăcărare a cugetului pentru legende improbabile; sângele vărsat pentru ridicole aproximații — atunci universul pare un abator universal al iluziilor, iar sumedenia copleșitoare a acestora ia forță de substanță și de singură realitate.»

«De la gestul cel mai zdrobitor la cea mai volatilă evidență, de la mersul faral al împărățiilor la micimea arbitrară a unui oarecare necaz — tot ce s-a petrecut până acum putea să nu se-ntâmple sau să se-ntâmple altcum. Ideea contingenței radicale este însă atât de cutremurătoare, încât de frică să tragem ultimele ei consecințe ne refugiem în cultul soartei și al necesității. Înțelepciunea nu-i altceva decât spaima decentă de aceste consecințe — și negația premisei lor.»

«După cum privim lucrurile — fie printr-un cuget rece, fie prin reacțiile inconștiente ale simțirii — poziția noastră în lume se schimbă total. Este imposibil ca după o analiză nepărtinitoare să nu ne vedem micimea radicală, precum este imposibil ca sub imboldul ascuns al firii noastre să nu ne considerăm centrul și ținta a toate. Diferența dintre gând și acțiune e o prăpastie. Căci nu e nici un punct comun între a-ți da seama și-a fi. Dacă fiecare om n-ar fi pentru el însuși ultimul om, adică încoronarea finală a timpului, aderența la evenimente și acte ar fi atât de slabă, încât intervalul dintre intenție și faptă ar căsca un abis de pasivitate și uimire ce-ar reduce viața la o vacanță fatală. Taina viețuirii rezidă în neputința de a duce până la capăt evidența neînsemnătății noastre. Iraționalul ce rezistă unei atât de vădite deducții conține sâmburele ireductibil al ființării. Conștiința că suntem nimic și comportarea noastră ca și cum am fi orice ne expun unei dualități esențiale, al cărei irezolvabil definește, în intensități diferite, ființa fiecăruia.»

«Ființa, în care nu zace ca germen sau ca actualitate echivalentul tuturor adjectivelor de care dispune vocabularul, este numai aproximativ vie. Noblețea neprihănită, străină de gama vastă a josniciei, dac-ar exista într-un ins, l-ar face mai stupid decât o josnicie pură. Căci nimic nu e mai nenatural ca maimuța înger.»

«Puritatea riscă să fie goală, să comunice doar cu aerul şi irealitatea, pe când josnicia e totdeauna profundă, dacă n-ar fi decât că-i solidară cu adâncimile firii!»

«Cum în fiecare din noi, întrucât suntem cu adevărat vii, coexistă cele mai contradictorii însuşiri, ceea ce ne desparte de alţii nu este o esenţă ireductibilă, ci numai precumpănirea unora asupra altora — ceea ce am vrea să fim, nu ceea ce suntem. Superstiţia "frumuseţii morale" a construit un om superficial. Când, însă, ajungem a fi nepăsători la modelul după care-am dori să trăim, atunci nimic din ce credeam a nu mai fi nu ne rămâne străin. Vulgaritatea, meschinăria, pizma şi tot ce se leagă de clocotul ascuns al sângelui devin elementele reale ale sufletului în care ne bălăcim cu mai multă patimă, fiindcă n-avem curajul să le mărturisim, decât în idealurile "nobile". — Omul nu e în regulă cu sine decât necunoscându-şi doza de josnicie. Dar cum ea e nesfârşit mai mare decât înclinaţia crede cea mai sinceră luciditate, cunoaşterea de sine rămâne o problemă insolubilă. — Psihologia a fost inventată pentru iadul din om, pentru laturile onorabile ale tendinţelor lui nobile, cărora "neputându-le da de fund, ea-şi i continuă exerciţiul ei interminabil întocmai ca şi iadul.»

«Isus a putrezit pe cruce numai trei zile; noi o viaţă întreagă, iar acel Dumnezeu, etern şi imuabil, mai scumpat complice decât autor al Facerii, şi-a compromis desăvârşirea în întâia lui zi, de când a luat parte la descompunerea generală în timp. Teologia cugetelor rănite închipuie o divinitate infinit coruptibilă, ce-şi roade ea însăşi substanţa după chipul şi asemănarea omului. În cer am proiectat până acum numai suprafaţa inimii. N-o fi el însă tărâmul ideal al tăvălirii noastre-n tragedie, şi nu spaţiul unei eternităţi râncede? Păcatele noastre n-au ce să mai îndrepte la icoana Diavolului; ele au însă căderea să învigoreze banalitatea unei serbede divinităţi. Căci până când Necuratul se va bucura singur de toate prerogativele sufletului, până când va rămâne el singura oglindă în care să ne vedem ascunzişurile şi tăria mândriei? Este ca şi cum tot ce e mai bun şi mai rău în noi, tot ce e mai adevărat am fi proiectat în el — şi când să-i plăsmuim duşmanul şi stăpânul, neputincioşi şi istoviţi am făurit o imagine firavă din atributele anemiei noastre. Vom mai găsi puteri să-nfiripăm în fine un Dumnezeu?»

«Dacă printr-un miracol, speranţa ar supravieţui soarelui, nimic nu s-ar schimba în mersul lucrurilor, ea fiind miracolul însuşi, singura forţă ce urneşte clipele şi le dă cuprins şi înţeles. Dispariţia ei reduce aştrii la decoruri zadarnice şi face din lumină şi din întuneric feţele echivalente ale aceluiaşi neant. Din perspectiva vieţii ca atare, disperarea e păcatul cardinal faţă de care omorul şi-ntregul şir de vicii sunt prilejuri fără consecinţă. De aceea, "binele" e tot ce răsare din speranţă; "răul" — tot ce o neagă. Un ucigaş, fascinat de viitor, rămâne încă făptură morală; un înger, obsedat de nulitatea timpului, se aşază pe ultima treaptă în ierarhia căzăturilor.»

«Şi ce înseamnă a spera? A asocia ideea de posibil cu cancerul universal; a fi victima falnică a unei sugestii de tămăduire în incurabilul vădit; a-ţi lega ochii în non-sensul luminii; un joc de-a baba oarba deasupra prăpastiei.»

«Plictiseala este mucenicia celor ce nu trăiesc sau mor pentru o credinţă.»

«Toate actele vieţii noastre sunt cruzimi faţă de semenii; numai sinuciderea este o cruzime faţă de sine.»

«Eroul în genere este o fiinţă impură ce nu-şi poate face seama; astfel el riscă totul în afară şi-n plină conştiinţă; el vrea să se distrugă, dar îi lipseşte curajul capital al luptei cu sine şi-al nimicirii proprii. El se sacrifică, fiindcă are nevoie de justificarea din afară a hotărârii lui de a nu mai fi. Eroismul este o formă obiectivă de sinucidere. Un patetic exterior.»

«Sinucigaşul e stăpânul absolut al propriei lui vieţi; eroul e încă sclavul lumii din afară; el vrea să se prelungăască în alţii, să fie exemplu rodnic, pe când cel ce-şi pune capăt zilelor s-a ridicat la demnitatea singurătăţii; el a învins pe veci atracţia vulgară a utilităţii. Isus, hulit, scuipat şi răstignit, n-a cunoscut desigur acel fior ce l-a mânat pe Iuda spre ultima consecinţă. E drept că Isus n-a fost un adevărat erou, fiindc-a înviat, şi nici Iuda un sinucigaş model, fiindcă a trădat. Sunt prea multe temeiuri la rădăcina actelor lor. Dealurile şi oamenii i-au pus prea adânc în mişcare? Astfel exemplul vieţii lor e prea plin de motive ca să fie concludent. Dar cine e de vină că eroarea pietăţii şi a hulii l-a făcut clasic?»

«O minte filozofică trebuie să respingă ca vulgară: orice idee de propăşire.»

«Viaţa face din fiecare din noi un proscris şi din fiece semen un călău.»

«Toate treburile acestei lumi nu sunt moduri, ci mode ale timpului. Şi timpul însuşi pare a fi doar o modă a eternităţii. Devenirea e-o demodare continuă a existenţei. Cu toţii ne-nvârtim între frivolităţi tragice, noi înşine oferind exemplul tipic al acestui echivoc. Şi cum rostul a tot ce e e să devină modă şi să iasă din modă, moartea rămâne în afară de nestatornicia uşoarăcă şi se izolează ca unică excepţie în farsa generală. Sublimul trece; bucuriile se usucă; spaima însăşi creşte; — numai moartea scapă de certitudinile improbabile. Căci în fiece joc singurul lucru serios e sfârşitul jocului. Cât dănţuim nu ne vedem petele de sânge pe mâini; hora odată isprăvită, viaţa a devenit simbol vid şi ne pierdem înainte de-a fi avut vreme pentru remuşcare.»

«Umanitate nu există decât în climatul blând şi înţelegător al îndoielilor. Învăluind sufletul şi lumea într-o dulce destrămare ce nu se mai gată, ele ne apără de brutalitatea crezurilor şi de intoleranţa inerentă oricărui delir. E drept că fanatismul este motorul istoriei; dar ritmul ce-l impune el evenimentelor şi oamenilor este plătit atât de scump şi rezultatul atât de firav, încât o disoluţie interminabilă e infinit preferabilă epilepsiei eterne a falsei reînnoiri. Pe cât scepticismul îngăduie şi-ndură nebunia fiecăruia, fanatismul converteşte în normă furia individuală. Instinctul convulsiv devine autoritate; patologia, lege. În religie, în politică, în morală el creează absoluturi monstruoase, surogate sanguinare ale divinităţii. Oricine crede în ceva fără rezervă şi fără frică de eventualitatea vreunei întâmpinări devine sclavul propriei lui inspiraţii sau sminteli — şi o primejdie directă pentru cei din jur. Căci omul cu adevărat rău este acela care nu se îndoieşte de propria lui credinţă, căruia "adevărul" i-a apărut printr-o minune, prin neputinţa lui de-a cumpăni valorile. Cine n-are simultan un surâs şi-un rânjet pentru "idealul" său se aşază în mod necesar în afara spiritului. Numai o evlavie ironică faţă de râvnele noastre ne poate salva de la vulgaritate. Prin consecinţele ei, o credinţă necontrolată e mai bestială decât cea din urmă patimă. Aceasta poate duce la remuşcare; pe cât cealaltă mână sigur la intoleranţă. Latura mârşavă a tuturor aderenţelor la viaţă...»

«Este ceva necuviincios în orice ideal?»

«A avea un suflet pornit spre răzvrătiri; a urî convulsiv injustiţiile de sub soare; a te cutremura sub suflarea bestială a semenilor; a fi înjunghiat de rânjetul ucigaş al creaturii şi a afurisi Creaţia, solidificare prea vizibilă a ideii de nedreptate; —»

«„şi, dintr-un rest de filozofie şi din învăţămintele experienţei, a nu putea face nimic, a renunţa la actul de revoltă, a capitula în nemângâiere şi-n consolările deşertăciunii.»

«E toată contradicţia între reacţiunea spontană a firii tale şi încremenirea rezultată din reflecţie şi din dezabuzare. — Lucifer a fost cel mai puţin filozof înger. Aripile lui n-au fost ostenite de-un zbor lucid; cunoştinţele lui nu i-au istovit prospeţimea, din care răsare naivitatea sublimă al oricărui protest. Un înger fără experienţă, pradă nobilă a unor amărăciuni curabile. Căci a crede că se poate îndrepta ceva, că făptura şi facerea pot fi rânduite într-altă ordine este a cunoaşte doar amarul temporal şi a închipui la capătul lui o ieşire ce nu-i iluzie. Tovarăşii lui care au rămas în sânul Atotputernicului, ei sunt cei ce au ştiut totul, fiindcă ei au cunoscut zădărnicia oricărei ispite, ei sunt aceia ce se odihnesc în somnul dulce al veşniciei ireparabile, oblăduiţi de căldura etern searbădă, dar sigură aripilor lor. Ei sălăşluiesc încă în binele învechit al lui Dumnezeu, în raiul nostru.»

«A răsturna lumea nu putem; a o accepta şi mai puţin. Acest conflict este formula de viaţă a pământului, al cărui ireparabil ia caracter de singură soluţie.»

«Oamenii se împart în două categorii: în cei ce trag consecinţele actelor lor şi în cei ce nu trag nici o consecinţă. Pe unii, blestemul îi face să plătească totul; pe ceilalţi, norocul îi scuteşte. Această discriminare absurdă a soartei poartă numele de injustiţie. Ea desparte — fără vreun criteriu ideal şi fără necesitate morală — pe muritori. Unii veghează pe-un aşternut de ghimpi; alţii visează pe unul de petale. Osânda este iraţională ca şi fericirea. Pe fruntea cartilaginoasă din măruntaie e scris ce va să vie, şi, după cum ne este să ne împleticim în zdrenţele existenţei sau să purtăm cunună, avem de urmat un drum de vină sau de fală, de care n-avem vreo răspundere sau merit. E ca şi cum în lume n-am fi venit la timpul nostru şi nu ne-am găsi vreun loc pe seama noastră, meniţi nedrept la noroc şi nenoroc; un joc de păpuşi, în care nu ştim cine zgâlţâie sforile, încât surâdem prostesc la gesturile noastre, spre a uita ridicolul naşterii, aiureala vieţuirii şi năucirea i deznodământului.»

«Cantitatea de amar ce zace-n fiecare n-o traduce nici o cifră, şi mai puţin o definiţie, ci doar acele priviri fără obiect, grele de o tânjire rece, şi care plutesc pe ruina tuturor rosturilor.»

«Când nu găseşti în tine nici un temei şi nici un izvor de mângâiere, deznădejdea altora te lasă rece, o priveşti neputincios şi-ţi pare de ne-nţeles. Mila, rezultată dintr-o însângerare imediată a simţirii devine cu timpul abstractă; te doare suferinţa a tot ce este, dar n-o mai simţi pe-a nimănui. E o linişte în care şi o lacrimă ia proporţii de zarvă, e o nepăsare în care şi o părere de rău ia înfăţişare de bâlci. E neputinţa de a-ţi mai închipui inima.»

«Orice formă de nostalgie închide în sine o aspiraţie inconştientă, voluptuoasă şi vag-dureroasă după dispariţie. E răul prelung al sufletului, pradă în visul unui alt sălaş decât viaţa, lihnind după un mai inefectiv pământ şi mai vecin petec de inexistenţă.»

«Fiecare ins fiind pentru el însuşi nu un univers în mic, ci universul însuşi, lupta dintre oameni e mâna unui apocalips înăbuşit, convenţional în aparenţă, dar infinit tragic în adâncime. A te ţine în rând cu ei înseamnă a face dovadă de o inimă de piatră, de o nesimire câinească şi de o astfel de tăbăcire a epidermei şi a minţii, încât te întrebi dacă, din moment ce continui a fi, nu faci şi tu parte din hoarda generală, pe cât de crudă, pe atât de ridicolă. Fie în învălmăşeală, fie spectator, respiraţia acrului nemilos al vieţii este mărturia unui suflet de fiară, cu colţii mai mult sau mai puţin tociţi. Orice fiinţă vie din moment ce-şi acceptă vieţuirea îşi merită osânda. Există totuşi o diferenţă în defavorul omului: pe cât orice animal de pradă este prada unui alt fel de animal, omul rămâne pradă a omului. Cain şi Abel prefigurează întreaga istorie; e simbolul a tot ce a urmat. Duşmănia e cuprinsul fiecărei clipe a timpului. Şi cum ar fi altcum, când fiecare om este pentru el însuşi obsesia supremă, când orgoliul este un eufemism al bestialităţii şi ceea ce nu-i el primejdia mai gravă a falsei modestii? În afară de acei ce renunţă la toate, prin asceză, prin sinucidere, prin sfinţenie sau prin dezgust, în afară de cei ce se pătează de propriul lor sânge — restul oamenilor compune turma de ucigaşi banali, prin care ne plimbăm oboseala şi scârba, până ce privirile şi actele lor ne vor istovi tăria de a ne mai împărţi din vreo soartă.»

«Neîndestulare — cuvânt ultim al pământului şi-al inimii. Nimic aici jos şi nimic dincolo de înălţimi nu poate ogoi dorinţa sau umple vagul ce împrejmuieşte miezul stors al traiului. Urâtul — cu senzaţia de avânt zvântat şi de aripi deşarte — stârneşte în încheieturile fiinţei o patimă a pierderii în ceva ce-i afară de orice. În lume până şi sublimul se mucegăieşte, căci fiece faţă a ei adevereşte zădărnicia ce pătrunde peste tot, cu excepţia inexistenţelor impermeabile ale geometriei — disciplină insensibilă deşertăciunii. Nici un rost plăsmuit de om sau găsit de el gata sub soare nu poate da îndestul setei ce ne roade şi ce-i prea mare pentru puterile noastre şi putinţele firii. Căci totul în noi se naşte spre a fi neîndestulat; — şi această dramă a virtualităţii îşi află expresia veşnic reînnoită în tristeţe, răspuns al fiinţei noastre la lipsa de obiect a lumii şi a inimii.»

«A fi mort nu dovedeşte nimic. Dar a-ndura timpul într-o înmărmurire lipsită de cuvinte; a-ţi simţi sufletul ferecat şi cu el limba, ochiul şi urechea; a trece pe lângă slove, privelişti şi glasuri ca-ntr-un cimitir al stupidităţii; a zace sub lumină şi sub noapte cu nepăsarea unui oftat surd, sinistru şi etern mut; a şti că sângele nu răspunde nici unei zvâcniri a Creaţiei; că nici o sevă din lume nu se strecoară prin căile rosturilor tale; că trupul se reazimă în spaţiu ca o statuie decapitată şi irosită, al cărei simbol nimenea nu-l caută şi nici nu se scoboară spre a-l întrevedea; a bâigui o rugăciune fără slove ca un vierme lihodit într-un univers de piatră; a nu găsi destulă zeamă în pustiul mădularelor pentru a cerne o lacrimă; a-ţi târî moartea ca un melc cochilia; a bate la porţile minţii pentru ajutorul vreunei idei şi ideile să-şi întindă aripile ca ciori moarte pe lipsa de păşune a creierului; a scormoni întinderile inimii şi a nu afla decât spuza fostelor simţiri şi-o ultimă pâlpâire a vremii; a fi martorul stingher al acestei stingeri, când cea din urmă rază frântă din soare putrezeşte pe tărâmul vrăşmaş lui — aceasta înseamnă că a fi mort nu dovedeşte nimic, şi că a muri înseamnă totul.»

«Cel ce n-are darul supunerii şi nu-şi poate pleca nici cugetul şi nici simţurile unui rit intelectual sau unei ordini din afară, cel ce vede până şi-n utopie sau apocalips un program, iar în orice fel de ideal sau ficţiune o prefigurare de paragraf — aceluia nu-i rămâne decât chinul mândriei; cu un singur punct de sprijin: suferinţa; cu o singură referinţă: singurătatea. Haosul ar fi intolerabil fără posibilitatea de reper închisă în imediatur şi în certitudinea durerii. Aceasta e concretă şi sigură. Din ea, ceva va trebui să se ivească. Şi-această aşteptare a nu ştiu cărei iviri dă o iluzie de cumpăr sufletului vag divizat de tot ce nu e el. Este în acelaşi timp o năpustire spre mântuire şi-o opintire împotriva ei. Contradicţia se neutralizează într-un prezent al nimicului, amestec de estetică a haosului şi de eleganţă a amărăciunii.»

«Este cu neputinţă a accepta vreo lege a lumii; de altă parte, e imposibil a deveni tu legea ei. — Conflictul acesta împins la capătare un singur deznodământ: sfârşitul omului.»

«De ce ideea că fiinţa asta de nimic este menită nimicirii, ca o concluzie închisă deja în irezolvabilul premiselor ei şi nu printr-un accident al naturii, ne doare mai mult decât descoperirea inexistenţei lui Dumnezeu? Nu oare fiindcă universul va rămâne singur fără să-şi mai ştie suferinţa? Izbânda absolută a destinului mut şi orb ne îngrozeşte mai mult decât poruncile conştiinţei.»

«Muzica mi-a terciuit instinctele, voinţa şi nervii. Efectul ei s-a mărit sub imboldul delicvescenţei generale cu nume de Viaţă.»

«Orice act de viaţă este un act de preferinţă, este o aparenţă convertită-n idol. Individul alege ceva şi refuză restul; naţiunea, care-i o abstracţie, în ura împotriva altei naţiuni, devine concretă, vie, trăieşte, iar omul, opunându-se necontenit lui însuşi şi naturii, se hrăneşte dintr-un conflict care, la urmă, îl defineşte. Vietatea este prin esenţă negaţia obiectivităţii. Când ajungem să acordăm lucrurilor şi fiinţelor preţul lor intrinsec, independent de interesul nostru, înseamnă că ne-am aşezat în afară de rândul lor, că impulsul gesturilor noastre nu mai vine din ceea ce e viu. A nu împărţi iluziile tribului, prejudecăţile naţiunii, fascinaţiile omului, a fi stâncă gânditoare, a fi purificat prin obsesia devitalizantă a nepărtinirii, a-ţi face din instincte răscoapte izvor de voluptate rece, nedegradată de vreun freamăt, a nu mai îngădui în duh complicitatea nici unui fior, a învinge gustul şi dezgustul, revolta şi resemnarea — iată condiţiile primordiale ale unei judecăţi, neîntinată de ceea ce-i în noi: cetate, naţie, reformă, viitor şi întreg restul de minciuni, inerente patologiei existenţei. Iată ce e poate condiţia adevărului. Decât, ea te pune în conflict cu toţi şi cu toate — şi recazi astfel în situaţia pe care ai învins-o şi-ai negat-o. Ea te obligă să te preferi, când nimic nu te mai îndreptăţeşte şi nimeni nu te mai acceptă. Nepărtinirea devine ideal, pasiune; te aruncă astfel, printr-un ocol, în şirul actelor pe care le-ai refuzat. Orice poziţie, chiar aceea împotriva vieţii, e infectată de viaţă. Stările contradictorii se deosebesc prin cuprins, iar nu prin înfăţişare. Doi duşmani sunt acelaşi om în două feluri. Numai cel ce organic e în afară de orice, cel ce reuşeşte în mod naiv să nu trăiască, numai acela e alături, dedesubt sau deasupra firii. Până şi faptul de a face consideraţii asupra vieţii dovedeşte afinităţi tainice cu ea. Obiectivitatea e un ideal mai greu de atins decât sfinţenia, fiindcă a fi obiectiv înseamnă a fi în conflict cu toate atributele şi surogatele vieţii, respirând totuşi — pe cât a fi sfânt presupune un acord cu o lume ce am creat-o, a mea sau a lui Dumnezeu, un pământ zvârlit în cer — pe care îl prefer, care mă satisface absolut. Obiectivitatea e tot ce poate fi închipuit mai în afară de nevoia de mântuire, această transpoziere nobilă a reflexelor noastre şi a refuzului de a vedea lucrurile aşa cum sunt. A vedea ceea ce este aşa cum este — e moartea, a vedea ceea ce e aşa cum ar trebui să fie — viaţa.»

«Nepărtinirea absolută e una şi-aceeaşi cu moartea; idealul nepărtinirii e-o formă a unui orgoliu pervers însetat de inaccesibil.»

«Existenţa omului are ceva infinit înduioşător. Un animal ce-a învăţat să râdă şi să plângă şi care a plătit atât de scump exerciţiul acesta aparent contradictoriu, dar în fond identic. Ideea că materia va supravieţui tuturor lacrimilor ce au fost vărsate, ce nu s-au scurs în Dumnezeu, ce s-au uscat în timp! — Şi dac-ar fi să visăm un istoric imaginar şi inuman, ce la plinirea vremii ar scrie povestea tărâmurilor, la capitolul om ce ar avea de însemnat? Desigur nimic mai mult decât: o vietate ce a ieşit pentru un scurt timp din rândul celorlalte vieţi prin râs şi plâns, al căror folos şi înţeles nu face a le descifra.»

«Deosebirea între a fi şi a nu fi este aceea dintre greaţă şi absenţa ei.»

«Naţiunea este forma pe care a luat-o păcatul originar, sprijinit de poliţie.»

«Societatea — multiplicarea pe planul ordinei a Căderii iniţiale, neîndestul de puternică pentru a eterniza haosul.»

«Fiece clipă din viaţă este o cruzime inconştientă.»

«Cineva, de care nu ne dăm seama, suferă undeva înaintarea noastră-n timp. Istoria universală nu e atât conflictul între tirani şi victime, cât o anulare reciprocă între călăi. Şi ce e istoria fiecărui ins? E nostalgia mielului să devină lup, e moralitatea pe de-a-ndoaselea a Fabulei. Căci fiecare fiinţă nu visează decât colţii ce nu-i are.»

«Evlavia învăluie inutilitatea lumii în taină, pe cât plictiseala ne-o dezvăluie goală pentru totdeauna. Când nu e nici un folos în mersul general, când el nu ascunde nimic, nici măcar pacostea unui înţeles ca-n tragedie, când bucurie şi suferinţă sunt doar forme ale irosirii în timp şi timpul devine idolul negativ al ironiei noastre, atunci ce taină să descoperi în sămânţa Arii şi la capătul lucrurilor? Urâtul este expresia sufletului redus la o funcţie pur descriptivă, de înregistrare, când nu mai are forţa de a învigora înfăţişările lumii şi a le proiecta vreun farmec şi sens. Universul redevenire: totul ca atare; — iar istoria, devenire pură, furie absurdă a mobilităţii, clipe zătarnice dezbinate de vreo Creaţie sau de vreo Judecată din urmă. Astfel, vacuitatea lăuntrică îşi găseşte corespondenţă în vidul din afară, şi din ele se naşte plictiseala ca un fel de consacrare a lipsei de temelie a inimii şi-a lumii. Este procesul invers evlaviei, ce descoperă totul unde nu-i nimic. Plictiseala refuză, însă, riscul iluziei. Şi astfel descoperă ea nimicul în tot.»

«Orice realitate de suferinţă care întrece limitele fireşti devine spectacol. Mila nu mai are ce căuta, şi nici filozofia. Într-un apocalips nu mai există sentimente. De aceea, marile catastrofe ale istoriei nu pot fi înţelese decât estetic; de le-am trăi pe plan uman, de ne-am afunda în detaliile sângelui, am înnebuni. În fond ni-l imaginăm, dar absolut nimeni nu e în stare să ia asupra-i suferinţa altuia; cu atât mai puţin suferinţele istoriei. Tot ce putem face e să privim talazurile de suspin, dacă nu vrem să ne înecăm în ele.»

«Ceea ce îndulceşte viziunea implacabilă a răului e utopie.»

«Ceea ce viază se defineşte prin virtualitatea de a nu via. Suma de ne-fiinţă, consubstanţială nesubstanţialităţii noastre, constituie echilibrul instabil ce face din viaţă realitatea ambiguă, separată şi neatârnată de Absolut. În acest sens, viaţa nu-i decât o întârziere subtilă şi indefinită de a ne scurge în Dumnezeu. Atributele noastre sunt acelea ale unui provizorat tragic, pe care nu-l putem înfrânge cu mijloacele existării, existarea noastră nefiind adevărată existenţă şi neputând fi aşa cum e decât prin refuzul acesteia. Viaţa este îndrăgirea Căderii şi a tot ce ea aduce cu sine ca nobleţe, suferinţă şi luptă. Este o arenă sângeroasă, împrejmuită de ghearele morţii şi ale divinităţii — şi-n care ne zbatem până ce cădem pradă uneia sau alteia.»

«Aseitatea proştilor şi a lui Dumnezeu...»

«Nu putem uri decât ceea ce este. — De aceea, neantul e o obsesie atât de periculoasă.»

«Că teologia a conceput omul după chipul lui Dumnezeu e lucrul cel mai de neînţeles în istoria închipuirii. E sacrilegiul consacrat de credinţă.»

«Evenimentele sunt tumori ale timpului; oamenii — agenţi ai puroiului, şi istoria — puroiul însuşi.»

«Peste muşuroiul uman calcă paşii Diavolului şi-l împrăştie în groază. Şi din această groază se naşte rugăciunea şi evlavia şi Dumnezeu.»

«Există o tristeţe a neputinţei şi una a cunoaşterii. Între-amândouă, creatura îşi ispăşeşte propriile ei margini.»

«Viaţa este o melodie a expirării. Până şi ce-i imn în ea e voce a zădărniciei pervertită-n strigăt, iar ce-e izbândă, în cel mai bun caz, e un acord în la major al nimicniciei.»

«Ceea ce e nou în lume e iluzia a ce e nou. Dar această iluzie e totul, e tot ce numim lume. Faţă de neant, Creaţia este un plus falnic de deşertăciune în care fiinţa găseşte mângâiere într-un fel de măreţie mahmură şi fără de folos.»

«Viaţa face din fiecare din noi o zdreanţă; anii ne învechesc visările şi mădularele; contactul cu oamenii ucide prospeţimea şi râvna nătângă după "ideal"; dragostea devine un joc sterp şi un obiect de ştiinţă; instinctele se năclăiesc; inima o pompă care scârţâie; mâhnirile se-nchid în sine din oboseala prea multelor şi sigurelor verificări; durerea nu mai e curioasă de sine şi astfel nu mai fecundează duhul; încheieturile nu mai leagă organele osândite la anatomie; totul este o alandala jalnică, în care năucirea noastră singură mai pare a păstra o urmă de logică şi de cuviinţă, când universul e o zdreanţă, iar speranţa noastră petecul ei ineffectiv şi invizibil.»

«Orice om ce crede absolut în ceva este duşmanul de moarte al "adevărului" şi al "realităţii".»

«Fanatismul — stupiditate vibrantă vrăjită de un ridicol Necondiţionat. Transformarea unei feţe a devenirii în unică realitate; convertirea unui aspect al duhului în punct fix de reper; ridicarea "evenimentului" la rang de simbol fără apel — iată mecanismul de siluire a diversităţii ce defineşte intoleranţa oricărei credinţe.»

«Creştinismul desparte istoria în două, ca şi cum înainte şi după Isus timpul n-ar fi acelaşi. O moarte pe cruce nu poate schimba viaţa — şi mai puţin moartea. Pentru un credincios, însă, da, Isus rămâne Evenimentul. — Decât, istoria nu cunoaşte nimic în sine.»

«Partizanul unei secte politice trăieşte obsesia majusculei, întocmai ca orice credincios. Tot răul şi puţinul bine ce-l cunoaştem în timp derivă din viziunea trunchiată a fanatismului. Prefacerile societăţii — sub pretextul incalificabilului "progres" — sunt posibile prin rezistenţa la văzul clar, la existenţa contradictorie, prin suprimarea spiritului descriptiv. — Epocile fecunde sunt fatale duhului. Căci orice "creaţie" se face în dauna înţelegerii şi a nepărtinirii. A lua parte la ceva înseamnă a te reduce la un sistem de acte ce exclud pe toate celelalte; a suprima pe vecin divergens a recurge la stat sau la poliţie, în tot cazul la o uniformă pentru a decide în materie de controverse ce au făcut eşecul filozofilor; a da, în fine, o direcţie unică suflului.»

«De aceea, nu se poate respira decât în epoci sterile — în epoci în care fiecare ins ia parte cât mai mult la sine.»

«"Infinit" — "suflet" — "univers" sunt vorbe ce nu ascund nimic, sunt poleieli nobile prin care fugim stările de fapt. Ceea ce zace sub vidul slovelor e neputinţa noastră de a fi deopotrivă cu lumea şi încordarea ce urmează, până ce moartea ne omoară sau ne omorâm. Omul este o fiinţă înstrăinată: de Dumnezeu, de materie şi de sine. Vărsându-şi vitalitatea în surghiun, el este străinul ca atare, colindând pe un pământ pe care-l neagă şi desfătându-se cu viciu în propria lui excepţie. Leacurile ce le născoceşte nu-i fac onoare: cer, fericire, Creator, progres — ce farmacie mediocră! Negaţiile spiritului sunt singurul lui titlu original. Restul e o prelungire a instinctelor, izbânzi vulgare ale obiectului. Esenţa omului rezidă în împotrivirea la orice.»

«A îndrăgi cenuşa asemenea unei păsări Phoenix ce-ar dispreţui învierea...»

«Nimic, nici măcar plânsul nu poate frânge sau împestriţa durata stătătoare, refractară alchimiei. Unduirile monotoniei care constituie viaţa se nivelează-n moarte, fără ca din impuritatea uneia sau alteia sufletul să extragă un metal mai pur. Ne mişcăm pe un tărâm în care lucrurile au acelaşi preţ, în care neghiobia ţine cumpăna universală şi-n care ţinta prefacerilor este fum. — Mai repede elementele toate se vor converti în aur, decât substanţa omului în nădejde. Căci noi nu trăim din speranţă (care e zorul şi a cărei binecuvântare n-a atins-o nimeni), ci dintr-o părticică de speranţă. O fiinţă complet posedată de speranţă n-ar avea ce invidia lui Dumnezeu. Dar o astfel de fiinţă e mai greu de închipuit decât non-sensul raiului. Acolo unde nu e spaimă şi neîmplinire gândul n-are ce căuta. El e un copil natural al acestei vieţi ce se devorează pe sine într-un spasm al inutilităţii şi cu pretexte sinistre de rost. Nemesis între vals şi abator.»

«Ceea ce e "profund" derivă din senzație; mistica însăși nu-i decât o exasperare nervoasă. Regiunile inverificabile şi îndepărtate ale duhului. "Absolutul" este fructul unei crize, unei valori simțim în intensități paralele a examenului. Există o singură certitudine pe care s-o fi dobândit la cântar? Şi o singură plinătate ce să nu răsară din fior — furie temperată de vagul ce o naşte? Luminile şi umbrele în care ne desfătăm sau ne chinuim sunt suspecte; origina lor nu e nobilă; rezultatul lor nu e închis în nici o formulă limpede şi durabilă. Freamătele toate au izvor obscur şi nu duc mai departe de o măreție de periferie. Ele mor în lipsa lor de definiție, ca tot ce rezultă din trâmbițările sufletului. În artă ca şi-n viață, orice fâlfâire sfârşeşte în vulgaritate. Spiritul nu e pur cu adevărat decât în îndoieli.»

«"Blestemul" — cuvânt cum nu se poate mai misterios, ce dezvăluie o imensă realitate, ce exprimă totul — şi nu explică nimic?»

«Scepticismul — sau nevalabilitatea oricărui reflex...»

«Problema nu este atât cum cineva poate muri pentru ceva, cât cum se poate trăi pentru nimic. Rostul aparent al omului este să servească, să se istovească ridicol spre un scop, să se frământe în josnicia folosului. Totul contribuie să-l oprească de la neatârnarea de orice ţintă, de la emanciparea din utilitate. Curajul nu consistă în a face ceva, ci în a nu face; curajul consistă în refuzul de a servi, în voința de a nu servi. Sau a accepta lupta cu conștiință de sinucigaş, iar nu de erou. — Umanitatea a făcut până acum destule lucruri în bine şi-n rău ca omul să-şi permită a pune un punct cu oboseală şi cinism sau, dacă timpul îl converteşte-n virgulă, să se străduiască mai departe într-o sforţare, izvorâtă din dispreţ şi încununat de el. Când ne vom cere cu toţii scuză pentru fiecare act, atunci vom putea vorbi de progres fără să roşim.»

«Nevoia de mântuire pricinuieşte-n lume tot atât rău ca pornirea spre distrugere. Amândouă, cu mijloace diferite, creează daune identice. Un om ce-şi caută mântuirea este tot aşa de puţin îngăduitor ca unul ce calcă pe toate. Căci orice ţel duce la tiranie. În numele împărăției cerurilor nu s-au făcut mai puţine crime decât în cel al paradisului terestru. A exclude ceva — în funcţie de orice — înseamnă a dori suprimarea automată a tot ce nu-ţi aparține. Fice existență poartă în sine un fanatism incurabil; fice ființă e setoasă de victime. Ce act nu e implicit un act de intoleranță? Imboldurile noastre de s-ar converti în paşi ar rămânea ceva sub soare necinstit de ei? Şi tot ceea ce fac ceilalţi şi tot ceea ce facem noi nu este o suferință pentru îndoielile prin care ar trebui să îmblânzim şi să înnobilăm actele? Viaţa nu-i decât un doliu permanent al scepticismului.»

«Între o afirmaţie şi o negaţie nu există decât o diferență de onorabilitate. Atât logic, cât şi afectiv, ele sunt convertibile.»

«Cine este capabil de ceva este capabil de orice. Din clipa în care-ai făcut un pas în lume, ai aderat virtual la toate înfățişările ei. Faptul de a fi nu ne scuză de la nimic şi nimeni nu e scutit de privilegiul acestei osânde. Căci banalitatea respirației se mărginește cu Apocalipsul.»

«În fice zi şi-n toate zilele, şi-n amiezi mai mult ca-n înserări, mă-mpărtăşesc din funeraliile indefinite ale luminii, căci sufletul nu pare a mai găsi podoabe în afară de ceremonia finală a soarelui, repetată zilnic de fastul pe dos al inimii înaintea apusului legal.»

«Singurele clipe ce nu ne înjosesc în faţa noastră sunt acelea în care am lichidat obsesia vremii şi complicitatea cu Creația, şi-n care am presimţit nu ştiu ce lumină mai pură ca neantul şi-acea muzică desprinsă din ruina tuturor tăcerilor.»

«A percepe timpul: pauză intimă şi delicată a vitalității.»

«Ceea ce e mai profund în creștinism este revelația cărnii. Ştiința a înlocuit-o cu materia, şi a neutralizat astfel o realitate multiplă şi complexă. Materia nu dă socoteală de nimic; în ea nu e nici plăcere, nici durere, nici păcat, nici puritate. Ştiința n-are nici un raport cu esența omului, pe care un poem vedic ne-o descoperă mult mai mult decât toate rezultatele calculului şi ale experiențelor. Pentru ceea ce suntem, n-avem nevoie să "ştim" nimic, n-avem decât să ne adâncim în palpitațiile secrete sau vag vizibile ale acestei cărni, în care totul se petrece, care suferă toate şi-a cărei exaltare sau măcinare ne scoate uneori din lume şi ne duce totdeauna la fund. Până în cugetele cele mai abstracte se insinuează ea şi întreține închipuirile noastre deşarte sau nobile într-o zeamă de păcat. Căci ea e hrana de seamă a vremelniciei, dacă nu vremelnicia însăşi.»

«Atâta vreme cât prejudecățile sunt tari ca instinctele, a lua parte la zvârcolirea mușuroiului uman este oarecum înțelesul ultim al fiecărei existențe. Dar când ne-temeinicia lor se dezvăluie ochiului ager şi inimii dezlipite de vrajă, lumea devine o Vale a Plângerii. Atunci rămâi spectator năucit în mijlocul goanei generale; cetatea pare o casă a smintelii; interesele şi țintele fiecăruia şi-ale tuturor, semne ale unei agitații oarbe, iar chinurile şi frământările lor, banalitate absurdă. Şi — sub privirea seacă a Urâtului — până şi suspinele creației îşi pierd sensul în acest ex-univers lacrimal, în această Vale dezafectată a Plângerii.»

«Cum om prin om nu se poate mântui, cum omul este cel mai mare dușman al omului, o formă sau alta de dumnezeire va rămâne întotdeauna ispita cea mai adâncă a făpturii.»

«Starea celui scârbit de semeni nu e comparabilă decât unei naturi ce şi-ar renega anotimpurile.»

«Orice prezență — fie ea cât de mare — hrănește visul unei absențe echivalente, iar toate cele ce sunt conspiră la icoana lor pe dos. Din universul tot extragem ideea lipsei de orice, pentru a ne despăgubi logic de captivitatea în ființă şi de neputința inimii de a se neatârna de sânge.»

«De urât nu ne poate vindeca decât un miracol.»

«Tot ce izvorăște din entuziasm este eroare, iar ce nu izvorăște din el e negație a vieții.»

«Nu că n-am speranțe, dar ele nelegându-se una de alta nu pot da culoare vieții şi nici îmbina într-un sistem actele ei. Sufletul e un arhipelag de nădăjduiri solitare şi clare se contrazic, până ce valurile care le-împrejmuiesc, cu îndârjirea aceluiaşi scop, sapă insulă după insulă, căci speranțele se-nfiripă şi trec, dar disperarea e aceeaşi. La temeiul sevei noastre zace negația ei; iluziile coexistă sau se înlocuiesc unele pe altele de-avalma sau fără şir. Metodă nu există decât în elementul ce le naşte şi le nimiceşte, în marea de nemântuire în care ele se scaldă, cu prestigiul de-a fi totul, şi ele nefiind decât crize trecătoare, deliruri sau nevoile de fast ale deznădejdei.»

«De pământ nu mă leagă decât neputința de a-i aparține. Viața-i o prejudecată întreținută până şi de tristete. Acât inexplicabil ridică prejudecata la nivelul de taină.»

«A fi deasupra oricărui adevăr; a fi dincolo de orice convingere; în orice durere a te întrezări în afară de ea; a face din conștiință un exercițiu paralel propriului tău duh şi a surâde de departe limitelor lui; a găsi întotdeauna un punct de sprijin exterior a tot ce ești; a născoci încontinuu o referință străină sau ucigașă eului; a împinge filozofarea până la ultimul cuvânt, la ultimul cuvânt al ineficienței şi-al ridicolului.»

«De când am renunțat să mă-ndrept pe mine şi pe alții, viața îmi pare un exercițiu în sine, nespus mai suportabil decât visul unei prefaceri şi înșelăciunea unui "alt" om. Cine mai poate fi robit de fascinația unei vieți "noi"? Istoria este o paradă ce inspiră senzații inedite pentru acel gură-cască pe care-l ascundem ficecare în noi. Dar pentru cugetul dezmeticit, în fice loc al spațiului şi-al timpului este acelaşi sânge, aceeaşi fală, acelaşi chin şi-acelaşi haz. Până şi costumele şi idealurile se schimbă doar de culoare şi de nume. Un psiholog atent ar fi epuizat capitolul om din câteva gesturi şi cuvinte ale întâiului nostru străbun. — Orice eveniment ni se pare fără seamăn — şi această iluzie ne face să luăm parte la el. Adevărul e că toate lucrurile şi toate întâmplările sunt tot aşa de vechi sub soare ca soarele însuşi, că fice suferinţă ce ne pare fără precedent — căci altcum n-am putea-o suferi — este doar o modalitate a aceleiaşi suferințe, legată de tot ce este, a fost şi va fi. Izbânzile şi prăbuşirile le credem unice — căci altcum cum ne-am bucura sau ne-am întrista? Pentru a trăi ne trebuie vraja aceasta a unicului, spre a umfla cu vis fals fice moment al timpului, aparent fără egal şi-n fond tot aşa de nul ca toate celelalte momente ale timpului.»

«Întreg amarul ființării se evaporă la ideea că oricând e în putința noastră să-l curmăm, că ascundem în noi înşine imensa libertate a absenței noastre şi că ne putem răscumpăra căderea în dureri sterpe sau în banalitate prin genialitatea negativă a sinuciderii.»

«De n-am fi în stare să ne închipuim — şi să ne consolăm astfel — prilejul prin care ne-am face seama, actul infinit al liberării de sine, viețuirea n-ar avea nici o scâpare din ea însăşi, iar ocna respirației nici o bănuială de văzduh. Dar această idee face din fiecare din noi un stăpân, fără a fi totuşi slugă fiindcă n-o trecem în fapt. Să fie oare că adevăratele sinucideri sunt acelea ce nu se consumă? Având, rețeta sigură a răului şi a-l purta totuşi mai departe...»

«După ani de zile de dezmăţ trist, pe nesimțite sau în chin, legăturile cu viața s-au desfăcut deodată despuiat de toate în mijlocul unui prezent ce neagă mersul tău şi-al timpului. E viața ce nu mai are nici un atribut; inima i le-a răpit pe rând, până ce amândouă s-au secătuit, victime ale unui dezacord prelung şi obscur. Pe vremea când sângele îngâna imnul tainic al speranței, când eroarea era spaima nobilă ce învăluia vulgaritatea actelor, când nu ştiai că amarul poate da roade, că el e singurul rod, că tot ce are gust sub soare va trece-n teascul lui şi că din Creația lipsită de vină nu bănuiai că va stoarce doar must înveninat — pe atunci meleagurile acestea în care buze sterpe adevăruri ucigașe, cele ce vor fi nu-ți păreau utopie a clipelor de față şi tot ce este pasul din urmă al tot ce-a fost să fie. Pe-atunci mersul a toate luneca blând sau cu fală spre necunoscut, pe când acum, infundat într-un popas ce nu-i hăituit nici de curiozitate şi nici de ispita vreunui alt văzduh, se-ntoarce împotriva lui însuşi şi-n împietrire îşi suspendă rostul.»

«Dacă n-am avea exercițiul statornic în îndoieli, dacă nu ne-am educa stăruitor în cultura nobilă a scepticismului, dacă n-am însoți naivitatea fiecărui act de o ironie corespunzătoare — metehnele naturii, rânjetul hienelor din jur, păcătoșenia făpturii ca atare ar sfărâma zăgazurile sufletului şi furia ne-ar îneca în propriul nostru potop. De nedreptatea şi prostia între granițele lumii s-au molipsit până şi aștrii; cerul de mult nu mai e limită căderii imanente. Tot ce se mai poate face e să ne cultivăm în stăpânirea de sine, să ne îngrijim o cuviință îndurerată şi să purtăm ceva din înfățișarea reținută a fostelor tristeți. Un ideal de eleganță-n iad...»

«Din viață trebuie să facem un sonet — sau să ne spânzurăm.»

«Acordurile vieții se compun dintr-un amestec indiscernibil de vodevil şi parastas. E-o comedie cu accent funebreu; o interminabilă înmormântare în sunet de flașnetă; e un șir de lacrimi a căror sare a ucis-o ridicolul; e-un schimb continuu de farsă şi de suflet; e o melodie ce nu intră în nici o muzică — pe care o cântă totuși toate glasurile.»

«Osteneala care răzbate până în fundul creierului şi al universului ne pune în fața prezenței contradictorii a religiozităţii şi-a cinismului. E stadiul în care sufletul nu mai umblă după soluții, în care îşi acceptă lipsa lui de soluție; e stadiul irezolvabilului afectiv.»

«Toate adevărurile — până şi cele smulse din timp — încep prin lupta cu poliția şi sfârşesc în poliție. N-a existat până acum nici un act de martiraj clar să nu fi devenit oficial şi nici un eroism clar să nu fi fost îngropat într-o instituție. Suferințele toate au fost în cele din urmă preluate de stat; viziunile cele mai năstrușnice pentru care s-a jertfit un sânge absurd s-au mucegăit în coduri. Istoria universală este o legalizare succesivă de năzbâtii vitale. Paragrafele au înghițit totul afară doar de îndoieli... Acestea au rămas în afară, cu cei ce le-au gândit.»

«Moartea este o taină exactă; numai spaimele ce le inspiră sunt vagi.»

«Din simțămintele pe care le încercăm sau ne încercăm, toate au în grade diferite un obiect cu margini şi deci o putință de a se sfârşi, afară numai de tristețe a cărei sferă este lumea cu tot ce se poate închipui deasupra lumii şi cu nici o putință de a se isprăvi cândva şi undeva.»

«Zarva furnicarului uman este susținută de două lucruri: de soare şi de nădejdea oarbă. Amândouă n-au servit niciodată ca obiect de comedie, pe când Dumnezeu şi celelalte înalte amăgiri au trecut prin nuanțele caricaturii şi ale grotescului. Omul şi-a scăpat toate principiile vremelniciei lui, cu excepția celui cosmic şi a celui vital. Astfel animalul bolnav a păstrat respectul unui fond de sănătate ce îi îngăduie să persevereze în cele două iluzii esențiale fără să rişte prea mult călcând pe toate celelalte.»

«Când ai folosit vremea ca să descifrezi tâlul întâmplărilor şi ai văzut inanitatea lucrurilor ce se nasc şi mor, şi când ai murit cu fiecare din ele — atunci partea ce ai luat-o la desfășurarea lor, despuiată de vreun rost, te aruncă în afară de ele şi ajungi a fi tu însuţi unul din afară. Astfel nu mai eşti înlăuntrul nici unui eveniment, în sfera şi în capcana nici unei "istorii". Fascinația înfățișărilor timpului se subțiază până la dispariție; sufletul nu mai coincide decât cu sine şi, nemaiasimilând lumea, şi-a pierdut obiectul. Izbânda este a îndoielii ca atare, a îndoielii de orice. Nemaipurtând în spate povara nici unei erori, sfârşeşti în omul nici unei convingeri. Minciunile îşi pierd gustul, nu te mai desfată, iar viața nu poate înflori pe moartea minciunii.»

«În zarva generală, numai cel înfrânt — prin virtutea filozofică a decepției — este capabil de obiectivitate. Orice izbândă înseamnă înfumurare, semeție şi frângere totală a orizontului intelectual. Cui nimic nu-i reuşeşte, cunoașterea îi apare ca singura răsplată a eșecului. Firea i-a fost interzisă; dar a recâștigat-o în duh. Orice neizbândă este o trezire din inconștiența vieții, este o revelație a unei situații şi nu o situație creată de un sentiment. Acesta-i sensul obiectivității: neputința de a ne mai lua parte nouă înşine, şi decide a falsifica realitatea. Suntem nepărtinitori cu toate, fiindcă nu mai avem parte de nimic. Vedem toate în faţă cu ochi ce nu mai sunt ai noştri.»

«Sunt după-amiezi ce au ceva din tristețea unui omor nereușit — şi-n care inima pare a-şi fi zăvorât intrările, ca sângele să nu-i mai păteze visurile.»

«Acele clipe în care vitalitatea şi-a spus ultimul cuvânt, în care nu ne mai articulăm în ființă fiindcă nu mai avem prin ce să ne legăm de ea, când şi fulgul pare un simbol material şi-un semn strivitor de existență, când totul tace în noi şi împrejurul nostru, şi nici o pornire văzută sau ascunsă nu e în stare să scoată ritmul ce îmbină făpturile în făptură, când creația e mută şi tâmpă ca o vrăjitoare ce nu mai speră-n vrăji şi-i uluită de înțelesul vădit şi vid al lucrurilor — acele clipe în care ne-am converti pe loc la orice-i negație a nașterii şi-n care gândul spulberă toate credințele ce-ndreptățesc suflarea şi toate simbolurile ce tărăgănesc mormântul sau prelungesc mintea.»

«Plictiseala nu ne mai dezvăluie atât existența, cât lipsa de taină a existenței. Aceasta nu poate fi decât ceea ce este; ea n-are ce ascunde; e existență — şi nimic mai mult. Plictiseala este pozitivismul unui suflet poetic; o insatisfacție între aparente echivalente.»

«Din a dispune de resursele sinuciderii şi din a nu le pune în valoare, omul este un ratat.»

«Sinuciderea este fântâna ferecată pe care geme setea noastră.»

«Ne naștem spre a ne lega de lucruri şi idei; trăim spre a ne despărți de unele şi altele.»

«Viața este moartea zilnică a Convingerii.»